Impozite Directe și Indirecte în Statele Uniunii Europene

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC PRIVIND APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IMPOZITELOR

Impozitele se presupune că au aparut în evoluţia societăţii omeneşti în cadrul primelor formaţiuni statale, fiind determinate de necesităţile întreţinerii materiale a celor ce exercitau forţa publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de conducere statală.

Impozitele au fost concepute şi aplicate diferit încă de la apariţia lor, fiind condiţionate de dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat . Date despre impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se cunosc mai ales din istoria statelor antice grec şi roman. În aceste state erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere statală pentru întreţinerea şi înzestrarea forţelor armate şi de ordine publică, construcţia şi înarmarea corăbiilor de război, construirea de drumuri, lucrări de utilitate comunală, pentru temple şi serbări religioase, ca şi pentru distracţiile publice.

Resursele principale pentru aceste cheltuieli erau cele domeniale obţinute prin exploatarea unor bogăţii naturale aflate în patrimoniul statului.

Pentru completarea resurselor domeniului public, în fiecare dintre aceste state au fost instituite impozite diferite, unele ordinare sau curente, altele extraordinare.

În statul antic atenian principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri şi alte bunuri. Acesta era urmat de impozite asupra veniturilor meseriaşilor, taxe pentru vânzarea în piaţă a produselor agricole, precum şi de impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi perceput în timp de război ca o îndatorire de onoare a acestor cetăţeni.

În statul roman antic, în toate etapele evolutiei istorice, principalul impozit a fost „tributum”. La început acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut. Ulterior tributum a fost extins ca impozit cetăţenesc permanent, datorat de toţi cetăţenii statului roman care aveau proprietăţi imobiliare, iar mai târziu şi pentru bunuri mobile.Concomitent cu tributum se percepea un impozit pe succesiuni. S-au mai introdus impozitul asupra vânzarilor de bunuri şi un impozit pe meşteşuguri. De asemenea au fost aplicate temporar un impozit pe numărul sclavilor şi impozitul datorat de celibatari.

În evul mediu impozitele de asemenea erau diferite în fiecare stat, în funcţie de dezvoltarea economico-socială diferită şi de concepţiile şi tradiţiile proprii.

În Anglia impozitul principal era cel datorat de către proprietarii de pământ. Acest impozit la început era raportat la întindere, ulterior era raportat la venitul obţinut prin exploatare proprie ori arendă. În secolul XIII a fost introdus un impozit pe venit diferenţiat pentru nobili, clerici şi ţărani, iar în secolele următoare au fost instituite impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, ca şi impozite incluse în preţurile de vânzare a sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri.

În Republica Florenţa din Italia exista un impozit pe veniturile cetăţenilor bogaţi care se percepea pe baza unei „scări” progresive şi se mai percepeau impozite pe succesiuni, impozite pe sare şi taxe vamale la intrarea mărfurilor în republică. Impozitul vechi pe venit a fost înlocuit cu impozitul denumit „estimo” aplicat tuturor bunurilor cetăţenilor care erau înscrise în „registro del estimo” pe baza declaraţiilor contribuabililor, care dacă se constatau ca fiind inexacte erau sancţionate cu o dezonorantă ştergere a celui găsit în culpă de pe lista votanţilor la alegerile organelor comunale. După aproape trei secole impozitul estimo a fost modificat conform cerinţelor de impunere a averilor, mai ales ale comercianţilor şi bancherilor, care erau evaluate separat de mai mulţi agenţi fiscali.

Remarcabile sunt şi impozitele aplicate în evul mediu in Principatele Romane, în care şirul mare al dărilor ordinare cuprindea: birul (aşezat ca „cislă” asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de „sferturi”), vacăritul, pogonăritul, vinăritul, tutunăritul, oieritul, etc., cărora li se adaugau dările extraordinare: ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutorniţele şi altele. Stabilirea şi încasarea acestor dări era de multe ori arbitrară şi abuzivă. Astfel, în anumite perioade birul a fost pretins în câte opt sau chiar mai multe sferturi.

Ultima parte a evului mediu în condiţiile dezvoltării meşteşugurilor şi a structurilor, precum şi a comerţului, diversificarea veniturilor cetăţenilor a oferit posibilitatea sporirii numărului şi felului impozitelor. Aceasta a fost determinată şi de creşterea cheltuielilor publice pentru organele de stat aflate într-o etapă de dezvoltare ca autorităţi şi servicii publice de administraţie precum şi pentru ordinea publică şi întreţinerea armatei.