Începuturile teatrului românesc din Cluj

ARGUMENT

Scopul acestei lucrări este de a analiza condițiile în care s-a dezvoltat trupa românească de artă teatrală din Cluj, la începutul secolului al XX lea, ținând cont de contextul politic și istoric și de maniera în care teatrul a avut un rol important în acea perioadă pentru dezvoltarea limbii românești și a culturii autohtone în spațiul transilvan.

Tema lucrării redă mai ales diferite încercări mai timpurii și străduințele românilor de a construi un teatru românesc, în condițiile politice total nefavorabile din acei ani, felul în care inițiatorii și patrioții au fost susținuți de românii din Principatele Unite, prin numeroase turnee organizate în Transilvania. La acestea au participat actori consacrați din Moldova și Țara Românească.

Lucrarea este structurată pe două capitole principale, iar fiecare abordează în mod cronologic manifestările teatrale românești, până la succesul înregistrat în 1919, odată cu înființarea primei trupe de teatru românești.

În primul capitol se face o trecere în revistă și o scurtă istorie a mișcării teatrale, începând din cele mai vechi timpuri, cu formele primitive artistice asociate cu arta teatrală.

Fiind influențate de societate, formele primitive de artă au un substrat religios, chiar mistic, deoarece viața strămoșilor noștri era la acea vreme dominată de forțele naturii și de credințele religioase. Evoluția teatrului se observă de abia în Evul Mediu, când se îmbunătățesc decorurile, tematica se diversifică, apare jocul păpușilor, apoi, treptat, spectacolul de burg cuoscut în zona Sibiului, dansurile și tematica haiducească.

Către finalul primului capitol se discută despre apariția teatrului cult, în special în secolul al XIX lea, când încep să se formeze bresle de actori, chiar organizații de actori profesioniști, care vor ajunge să se dezvolte din ce în ce mai serios. Sunt prezentate primele turnee ale unor actori români, importante pentru evoluția artei teatrale din Transilvania, deoarece actori cunoscuți în Principate precum Matei Millo, Fany Tardini, Mihai Pascaly, au avut meritul de a aduce în fața românilor ardeleni, piese profesioniste jucate în limba maternă.

Capitolul al doilea pune accent pe problema teatrului din Cluj de la începutul secolul al XX-lea, prin perspectiva celor care au muncit și și-au dăruit talentul și priceperea pentru a forma o trupă în adevăratul sens al cuvântului și un teatru nou.

În acest capitol sunt prezentați oamenii care au jucat un rol crucial pentru stabilitatea culturii românești prin organizarea de spectacole de teatru în limba română.

În capitolul de concluzii putem vorbi în general despre evoluția teatrului ardelean, ținând seama de contextul zonei unic în țara noastră, despre asemănări și deosebiri între ceea ce a fost Transilvania, Țara Românească și Moldova. Remarcabil este că încercările au fost hotărâtoare prin punerea la dispoziția publicului interesat a unei literaturi dramatice originale, aceasta fiind condiția indispensabilă pentru a se crea o mișcare artistică cuprinzătoare.

INTRODUCERE

Încă din vremuri străvechi, locuitorii acestui pământ românesc de azi, au simțit ca necesar jocul teatral prin modul în care au practicat obiceiuri și ritualuri, în diferite forme de manifestare colectivă, în care observăm elemente cu caracter de spectacol.

Aceste manifestări denumite de Mircea Eliade „tradiție folclorică”, care există și astăzi în viața țăranului român, erau puse în scenă pentru a contribui ca prin magie la îmbelșugarea traiului sau la fertilitatea pământului, exemple fiind „paparudele”, „drăgaica” sau „caloianul”.

Unele așa zise scenete se puteau desfășura în mijlocul naturii, în casele oamenilor sau pe ulițele satului, în anumite momente calendaristice, implicau mai tot timpul măști, exemple fiind „brezaia”, „capra”, „călușarii”, „unchieșii”, iar publicul era sufletește interesat de aceste producții. Interpreții primeau scenariul prin tradiție orală și puteau fi atât bărbați, cât și femei și copii.

Acestor practici li se suprapuneau în antichitate manifestări cu caracter de spectacol ale populației geto - dacă de la țărmul Mării Negre, prin intermediul vestitelor colonii grecești, precum și obiceiuri aduse de coloniștii romani. Mai târziu, ritualurile au primit trăsături specifice spiritualității românesti abia născute, fiind îmbogățite și cu adaosuri laice sau religioase medievale, pentru a fi tot mai conturate și sintetizate în producții folclorice cu înalt caracter teatral, ce aveau să devină elemente hotărâtoare formative ale teatrului cult în secolele al XVIII- lea și al XIX-lea.

Cea mai veche scriere dramaturgică originală pe care o cunoaștem este descoperită în inima Ardealului în biblioteca Episcopiei Române de la Oradea și este vorba de o scriere anonimă din anii 1778 - 1780. Această descoperire îi aparține lui Nicolae Densusianu și se intitulează Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa, adică Uciderea în Moldova a lui Grigore Vodă, exprimată în forma tragediei. S-a presupus la vremea respectivă că i-ar putea aparține lui Samuil Vulcan, dar acest lucru nu a fost dovedit. Manuscrisul se prezintă cu scene separate, neordonate cronologic, unele scrise în limba română, altele în latină, maghiară sau în limba țigănească.

Alte prime încercări dramatice din România de la începutul secolului al XIX lea sunt cele descoperite de Vasile Alecsandri.

Părintele dramaturgiei originale a găsit în activitatea sa de folclorist, fragmente dintr-o piesă de teatru în versuri, Serdarul din Orhei, care datează din anul 1811.

Teatrul a fost și este considerat o formă specială, superioară, de celebrare a tuturor misterelor vieții; viață care urmează să renască și ascunde în ea și ceremoniile morții, văzute ca treceri spre alte lumi, spre o altfel de viață. Omul primitiv a dat cu siguranță impulsuri spre aceste celebrări ale vieții, iar de-a lungul timpului, manifestările umane au devenit spectacol.

Fondul primitiv al spiritualității românești a rămas activ. Toată această moștenire bogată poate fi valorificată și astăzi în multe creații teatrale culte, cu mare forță expresivă. Putem să enumerăm aici contribuțiile substanțiale ale unor cunoscuți autori dramatici care au stabilit repere esențiale din istoria teatrului nostru, de exemplu opera dramaturgică a lui Lucian Blaga, (Mister Păgân, Zamolxe, Meșterul Manole), Adrian Maniu, (Lupii de aramă), Radu Stanca, (Hora domnițelor) sau Mihai Săulescu, (Săptămâna luminată).