Naționalism civic și naționalism etnic

INTRODUCERE

Ultimele două decenii ale secolului al XX-lea au cunoscut o revenire spectaculoasă a naționalismului în Europa. Cel mai important proces în acest sens a fost profunda reorganizare a peisajului politic din Europa de Est, de-a lungul unor linii naționale, după căderea comunismului. Naționalismul a funcționat ca principala sursă ideologică de mobilizare și legitimare în luptele pentru succesiunea politică din lumea postcomunistă. Aproximativ douăzeci de noi state-națiuni au apărut ca rezultat al dezintegrării Uniunii Sovietice, Iugoslaviei și Cehoslovaciei. Naționalismul postcomunist s-a caracterizat printr-un puternic accent pus pe etnie și a dus, în unele cazuri, la purificare etnică și alte politici de omogenizare în societățile multietnice ale Europei de Est (Brubaker, 1996: 8). Caracterul agresiv al acestor evoluții postcomuniste a asociat Europa de Est cu o primitivă violență etnonaționalistă. Naționalismul est-european a ajuns să fie astfel calificat ca fiind etnic și agresiv, spre deosebire de naționalismul civic și democratic al Europei de Vest.

Și totuși, această distincție între Estul etnic și Vestul civic oferă un cadru destul de simplist pentru înțelegerea complexei realități istorice a naționalismului în Europa. Dihotomia civic-etnic nu reușește să explice rezistența actuală la Uniunea Europeană care se manifestă în Occident și nu ține cont de reacțiile rasiste ale mișcărilor de dreapta din țările Europei de Vest la adresa emigranților. Mai mult, revendicările etnice ale autonomiștilor irlandezi, scoțieni, basci ori flamanzi nu fac decât să discrediteze distincția conceptuală dintre Est și Vest. Așadar, o cercetare academică riguroasă ar trebui să reziste acestei dihotomii rigide potrivit căreia naționalismul agresiv este un rău primitiv endemic Estului irațional, plasat la o distanță iluzorie de o societate occidentală superioară.

1. NAȚIONALISM ȘI NAȚIUNE

O mare varietate de practici și credințe se găsesc grupate sub aceasta vastă umbrelă care este naționalismul. Fie că vorbim de un simț al conștiinței naționale, de o expresie a identității naționale sau de un sentiment de loialitate față de națiune, toate împletesc sentimentele individuale cu identitatea colectivă și toate sunt, desigur, forme ale naționalismului. Naționalismul implică identificarea puternică a unui grup de indivizi cu colectivitatea, cu națiunea, pe baza unor caracteristici distinctive care compun identitatea lor națională comună. Folclorul, imnul, steagul național, obiceiurile și alte atribute simbolice ale unei națiuni formează o cultură naționalistă prin care sunt evocate și exprimate sentimentele naționale și identitatea. Prin urmare, nationalismul seamănă cu o formă specifică de cultură (Smith, 1991: 72). Dincolo de identitate și cultură, naționalismul se distinge ca o ideologie politică. Ideologia naționalistă consideră națiunea drept singura sursă legitimă a întregii puteri politice. Cu alte cuvinte, naționalismul proclamă suveranitatea națiunii ca determinant al organizării politice. Acest principiu politic din centrul naționalismului reclamă dreptul de autodeterminare al unei națiuni într-un anumit teritoriu. Naționalismul desemnează astfel o doctrină politică dar și o formă specifică de cultură, care evocă sentimente și exprimă identitatea. O analiză mai rafinată a naționalismului ar trebui să ia în considerare toate aceste sfere în care acesta operează.

Bunăoară, sociologul britanic Anthony D. Smith ia în considerare trei chestiuni care au influențat teoria națiunilor și a naționalismului (Smith, 1998: 8). Mai întâi, o chestiune de ordin etic și filosofic ce se referă la rolul națiunii în problemele umane. Este națiunea un scop în sine, o valoare absolută, sau ar trebui înțeleasă ca un mijloc de atingere a altor scopuri și valori, și, prin urmare, este o valoare aproximativă, limitată de timp, loc și context? O a doua chestiune este de ordin antropologic și politic și ține de definiția socială a națiunii. Ce fel de comunitate este națiunea și care este relația individului cu această comunitate? Se mai pune aici întrebarea și dacă națiunea are un caracter fundamental etno-cultural, adică este o comunitate ai cărei membri sunt legați din naștere prin legături de rudenie, o istorie comună și aceeași limbă. Sau, dimpotrivă, este o comunitate socială și politică întemeiată pe un teritoriu comun, drepturi cetățenești și legi comune, în care indivizii sunt liberi să aleagă dacă vor să îi aparțină ori nu. În fine, Smith mai vorbește și de o chestiune istorică și sociologică. Aceasta se referă la locul pe care îl ocupă națiunea în istoria umanității. Trebuie să privim națiunea ca o comunitate imemorială și în continuă evoluție, cu o îndelungată istorie de legături culturale comune, sau este doar un artefact cultural și un construct social de dată recentă, un produs tipic unei anumite etape din istorie și unor condiții speciale ale unei epoci moderne, menit să se sfârșească odată depășită această etapă?