Sisteme de Plăți în România și Impactul Lor în Contextul Integrării Europene

Capitolul 1. Consideraţii privind mecanismul plăţilor în România

1.1. Caracteristici ale mecanismului plăţilor în România în perioada de după 1990

În anii 1990, plăţile din economie au fost reorganizate pe principiile economiei de piaţă Principalele mutaţii sunt generate de organizarea sistemului de plăţi.

În primii ani ai tranziţiei la economia de piaţă şi-au făcut apariţia băncile comerciale cu capital de stat şi privat, inclusiv reprezentanţe ale unor bănci străine. S-a format o piaţă concurenţială pe care au apărut servicii bancare moderne şi diversificate.

Legile bancare din 1991 (Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi Legea nr. 34/1991 privind statutul Băncii Naţionale a României) au aluvionat pe parcursul multor inspiraţii occidentale şi ideea caselor de compensaţie interbancară şi a rolului de supraveghere funcţională a plăţilor de către banca centrală, fără însă să se înregistreze măsuri concrete cu efect macroeconomic notabile până în 1995.

Prin Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, au fost stabilite reglementările în domeniul sistemului de plăţi şi decontări, iar în cursul anului 1994 au fost elaborate normele tehnice, normele cadru şi argumentele privind noile instrumente de plată pe suport hârtie (ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin) şi au fost actualizate legile din 1934 privind utilizarea efectelor comerciale.

În perioada 1 ianuarie 1990 – 3 aprilie 1995, sistemul de plăţi din România a menţinut în linii generale trăsăturile sistemelor de plăţi caracteristice economiilor centralizate

Instrumentele de plată neadecvate economiei de piaţă, procedurile bancare de decontare greoaie, învechite şi nediferenţiate pe tipuri de plăţi fără numerar, descentralizarea conturilor curente ale băncilor, precum şi existenţa unei foarte complicate şi dereglementate reţele de conturi de corespondent au condus la apariţia unor întârzieri masive în realizarea decontărilor şi la abuzul în practicarea de către bănci a metodei „float –ului”.

Datorită acestei conjucturi, în perioada menţionată, România putea fi considerată ca fiind o societate dominată de numerar. Deoarece majoritatea plăţilor se realizau în numerar, cantităţi enorme de bani rămâneau în afara sistemului bancar, fapt cu influenţă deosebită asupra procesului decizional privind masa monetară. Devenise din ce în ce mai evident că punerea în funcţiune a unui sistem de plăţi eficient şi transparent ar fi însemnat pentru deţinătorii de fonduri băneşti creşterea şi diversificarea posibilităţilor de utilizarea a acestora, ceea ce, în ultimă instanţă, s-ar fi concretizat în sporirea cantităţii de bani depozitată şi circulată în sistemul bancar, facilitând astfel băncii centrale punerea în aplicare a politicii sale monetare

Până în 1995, decontările se efectuau prin sisteme manuale de prelucrare a datelor între bănci şi agenţii economici, sisteme proprii instrumentelor de plată pe suport hârtie utilizate – dispoziţia legală, cecul cu/fără limită de sumă.

Noile instrumente, adecvate relaţiilor de plăţi din economia românească, reclamau existenţa unui sistem eficient de compensare. Regulamentul emis de BNR nr. 10/1994 privind compensarea interbancară a plăţilor fără numerar pe suport hârtie, a stabilit mecanismul compensării şi schemele de circuit ale instrumentelor. Instrumentele de plată reprezentau simple formulare pe suport hârtie, decontate manual, prin virarea sumelor în conturi.

Compensarea multilaterală interbancară reprezintă modalitatea de calcul a obligaţiilor şi creanţelor fiecărui participant faţă de toţi ceilalţi participanţi la compensare, modalitate care stă la baza decontării pe bază netă

Odată cu apariţia unui mare număr de bănci – de ordinul câtorva zeci – era necesar un mecanism adecvat de compensare şi decontare interbancară, instituit în 1995, odată cu noile instrumente de plată, Sistemul Naţional de Plăţi DECONT BNR (a se vedea figura nr. 1).