Dismineralozele - aspecte principale, incidență și prevalență

Introducere

Sântem încă departe de a cunoaște cu precizie rolul vast jucat de elementele minerale și mai ales de oligoelemente în organismele vii, însă știm astăzi că ele reprezintă elemente de structură ( P, Ca, F ș.a.), că participă la procesele vitale în calitate de constituienți ori activatori ai enzimelor. Unele dintre ele intră în compoziția vitaminelor (Co, în vit. B12), și altele intră în compoziția hormonilor.

Principalele funcții ale Ca și P sunt de a pune la dispoziția organismului bază materială pentru formarea țesutuliu osos. Cele două elemente se combină și comferă formă și rigiditate oaselor ca să susțină cât mai bine țesuturile moi, oferind, totodată, legături pentru mușchi. Țesutul osos, cu excepție dinții, constituie, de asemenea, un depozit din care pot fi mobilizate unele săruri minerale pentru diferite urgențe metabolice. Când nivelul calciului și magneziului din plasma sangvină scade sub anumite limite se produc dereglări importante în funcționarea sistemului neuromuscular. Calciul de asemenea, este implicat în procesul de coagulare a sângelui, ionii de calciu fiind specific necesari în convertirea protrombinei în trombină.

Fosforul participă în multe reacții metabolice, ce implică transfer de energie, în afara de funcția sa majoră de constituient al oaselor și dinților. Mai este o parte integrantă a moleculelor de proteină, intrând în structura acizilor nucleici.

Prezența fierului în molecula de hemoglobină este cunoscută de aproape un secol și semnificația nutrițională a elementului a fost atribuită formării hemoglobinei și prevenirii anemiei. Principala funcție cantitativă a fierului este transportul oxigenului de la pulmon la țesuturile prin intermediului hemoglobinei. Alte cercetări au stabilit însă un alt rol fundamental al fierului în respirația tisulară, în transferul de electroni, datorită prezenței lui în citocromi și alte enzime hemoproteice. Acest element este vital, implicat în mecanismele oxidative de bază ale celulelor.

Multe celule ale corpului conțin enzime a căror activitate este dependentă ori este intensificată de contactul lor cu ionii metalici. Unele metale, cum ar fi, magneziul și manganul, pot, uneori, să se substituie. Aceste enzime și elemente minerale, asociate în activitatea lor, participă în mod asemănător într-o mare varietate de funcții celulare.

Bolile care apar în carență sau exces de săruri minerale variază de la forme acute caracterizate de semne clinice bine marcate și de modificări patologice incompatibile cu viața și până la forme ușoare greu de diagnosticat. Cele dintâi, fiind vorba de procese metabolice intime, sunt greu de tratat, iar ultimile sunt mai puțin dramatice, dar apar în numar foarte mare. (Stăncioiu, 1981)

Scopul acestei lucrari este de a investiga dismineralozele prin intermediul analizelor de laborator pe un lot de pacienti proveniti de la IDS Laboratories Pitești în anul 2018.

Obiective:

- Stabilirea unui lot de pacieți;

- Împărțirea lor pe varste și pe sexe;

- Dismineraloze în funție de factorii stabiliți: vârstă, sex.

Capitolul I

SÂNGELE

Sângele reprezintă un adevărat țesut și este conceput în totalitate ca un organ. Este format din două faze: plasma și elementele figurate. Elementele figurate, formate din globule roșii, globule albe și trombocite care sunt în suspensie în plasmă.

Volumele relative a celor două faze variază mult de la o specie animală la alta, chiar și pentru același individ, sunt în funcție de diferitele stări fiziologice și patologice. Normal, elementele figurate reprezinta cam 40- 50% din totalul massei sanguine. Funcțional, elementele figurate cât și plasma sanguină reprezintă un tot nedisociabil, așa că numai conlucrarea lor poate asigura rolul funcțional al sângelui. Plasma sanguină are o compoziție foarte deosebită față de cea a elementelor figurate.

Sângele circulă prin vasele sanguine ale organismului prin influența acțiunii de pompare a inimii. Constituie aproximativ 5- 7% din greutatea corpului. La indivizii normali volumul sanguin este menținut în limite constante; în ultimă analiză, de conținutul în apă al organismului. Pentru menținerea constantă a volumului sanguin este nevoie de schimbul continuu în ambele sensuri prin pereții capilarelor în raport cu nevoile imediate, iar excesul fiind eliminat prin rinichi și piele.

Determinarea volumului sanguin este uneori important, în clinică. Se poate realiza acest lucru prin introducerea în circulație a unor substanțe care pot fi puse ușor în evidență, nedifuzibile, cum sunt coloranții diverși (roșul vital, roșul de Congo, albastrul tripan, substanțele radioactive sau derivații de hemoglobină). Gradul de diluare a substanței introduse de catre sângele circulant se socoate ca măsură a volumului total de sânge. Într-o serie de boli (pletoră) volumul sângelui circulant e crescut, apoi la temperaturi mari și în timpul exercițiului muscular. În hemoragii, în anhidremii e scăzut.