Comunicare

Imagine preview
(9/10 din 1 vot)

Aceasta disertatie trateaza Comunicare.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 58 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Daniela Rovenţa Frumuşani

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 7 puncte.

Domeniu: Comunicare

Extras din document

Cap.I

Introducere în teoria comunicării

Conceptul de comunicare. Comunicarea în perspectivă filozofică.

Cutuma didactică cere ca iniţierea învăţăceilor într-o disciplină nouă să înceapă cu o explicare etimologică a denumirii disciplinei în discuţie. În prima oră de geografie elevii sunt informaţi că numele ştiinţei pe care urmează să o studieze provine din greaca veche şi este un cuvânt compus, în alcătuirea căruia poate fi recunoscută prezenţa unui element care înseamnă “pământ” şi a unui al doilea cu înţelesul de ”scriere”. Pentru un obiect de studiu ca Teoria Comunicării, a cărui denumire e perfect inteligibilă fără recurgerea la etimologie, s-ar părea că un atare mod de a proceda e inutil. Totuşi o referire succintă la obârşia termenului comunicare poate lumina dintr-un unghi inedit problematica domeniului.

În latină verbul comunico,-are provine din adjectivul munis,-e a cărui semnificaţie era “care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil”. Cuvântul a dat naştere, prin derivare, unei familii lexicale bogate din care menţionăm pe imunis,-e =”scutit de sarcini, exceptat de la o datorie”(de ex. la Titus Livius imunis militia= “ scutit de serviciul militar ” ) de unde îl avem pe imun(“exceptat de la contractarea unei boli”) şi pe communis ,-e al cărui sens trebuie să fi fost, iniţial, după Antoine Meillet,” care îşi împarte sarcinile cu altcineva”. În latina clasică însemna ,ca şi urmaşul său actual ,”care aparţine mai multora sau tuturor”. Tot familiei lui munis,-e ia aparţinut probabil un adjectiv municus ,-a, -um , neatestat în textele latine, dar prezent ,sub forma muniku, în limba oscă (idiom aparţinând grupului limbilor indo-europene din zona centrală a Italiei antice alături de faliscă,umbriană şi latină).De la aceasta s-ar fi format comunicus care a dat ulterior naştere verbului comunico, pătruns în româneşte pe filiera franceză odată cu valul de neologisme romanice din ultimul secol şi jumătate.

În legătură cu prezenţa în limba română a verbului a comunica trebuie semnalată existenţa unui dublet etimologic al acestuia(lingviştii numesc dublete etimologice un cuplu de cuvinte provenite dintr-un acelaşi etimon, dar de aspect fonetic şi cu înţelesuri adesea diferite, care au intrat în limbă în momente sau pe căi deosebite.

Exemple:chiar,clar<lat.clarus:cumplit,complet<lat.completus:drept,direct<lat.directus:femeie,familie<lat.familia:fierbinte,fervent<lat.fervens:săruta,saluta <lat.salutare : spune ,expune<lat.expono).Cu transformările fonetice specifice tranziţiei de la latina populară la română lat.communico a fost moştenit sub forma cumineca cu sensul de a (se) împărtăşi în accepţia ecleziastică a termenului.Înţelesul exista şi în latina târzie, unde a dat naştere lui excomunicare=” a opri de la împărtăşanie ” ceea ce echivala cu excluderea din comunitatea religioasă.

Sensul original al comunicării este aşadar deopotrivă comunitar şi sacru. Comunicarea stă la baza organizării sociale, mijlocind raporturile “orizontale” dintre oameni ,dar angajează şi aspiraţile lor “verticale” ,într-o mişcare ascensională către planurile superioare ale realităţii, după cum ne-o indică şi dublul sens al Cuvântului (lat. Verbum ,gr.Logos),care pe lângă înţelesul comun ,situat în sfera semantică a comunicării,îl are şi pe acea de Verb Divin,creator,apropriat prin cuminecare.

Capacitatea de a-şi formula şi transmite gândurile în termeni verbali este definitorie pentru fiinţa umană.Mai mult decât orice altă facultate,posibilitatea comunicării prin limbaj articulat ne apare ca o trăsătură universal umană.Chiar şi în cazul tragicei excepţii pe care o reprezintă mutismul ,fie el congenital sau survenit prin accident,exprimarea gestuală (“limba” surdo-muţilor ) este calchiată tot pe o structură lingvistică pe care o traduce prin procedee mimice,pantomimice sau tactile.

Că omul nu poate exista ca atare în absenţa limbajului articulat o dovedeşte şi incapacitatea “copiilor-lupi” (copii pierduţi ori abandonaţi şi crescuţi de animale până la vârsta adolescenţei) de a se mai adapta exigenţelor vieţii sociale,în ciuda eforturilor depuse de psihopedagogi pentru a-i recupera(legende ca cea a lui Romulus şi Remus,cu un transparent substrat totemic, rămân simple ficţiuni,cu nimic mai credibile decât biografia lui Mowgli din Cartea Junglei).Legătura indisolubilă dintre limbă şi gândire face imposibilă dezvoltarea mintală a unui individ care trăieşte în afara unei ambianţe lingvistice, pe când cel ce beneficiază de un atare mediu poate evolua normal chiar şi atunci când el însuşi nu vorbeşte.Este citabil în această ordine de idei cazul spectaculos al unui cărturar de seamă,episcopoul Ioan Inocenţiu Micu Klein,strălucit orator şi primul deputat român în Dieta Imperială,care nu a vorbit până la vârsta de 15 ani.

Fisiere in arhiva (1):

  • Comunicare.DOC

Bibliografie

1.ARANGUREN JOSE EL -Sociologie de l’information Paris Hachette 1067
2.ARNAUD,JEAN FRANCOIS – La siecle de la comunication Albin Michel ,Paris,1979
3.BĂLĂCEANU ,C. NICOLAE Personalitatea umană-o interpretare cibernetică. Editura junimea
4.BENTOIU PASCAL Imagine şi sens . Editura muzicală Bucureşti 1971
5.BERGER RENE Artă şi comunicare.Editura Meridiane,Bucureşti 1975
6.CROUSSY GUY La generation de la comunication.Presses Universitaires de Lille 1989.
7.DINU MIHAI Ritm şi rimă în poezia românească.Editura “Carte românescă” Bucureşti 1986
8.DANIELA ROVENŢA FRUMUŞANI Comunicarea verbală şi neverbală Bucureşti 1995
9.GOLU Mihai Natura şi bazele neurofiziologice ale psihicului . Editura ştinţifică şi enciclopedică ,Bucureşti 1980
10.IONESCU Ruxăndoiu Sociologistică Editura Didactică şi pedagogică Bucureşti
11.MARCUS Solomon Artă şi ştiinţă .Editura Eminescu Bucureşti 1986
12.MARIO Tulio Introducere în semantică .Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică ,Bucureşti 1972
13.PIAGET Jean Sructuralismul Editura Ştiinţifică ,Bucureşti 1973
14.READ Herbert Semnificaţia artei.Editura Meridiane Bucureşti 1969
15.SERVIEN Pius Estetica .Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti 1972