Comunicarea în Afaceri - Studiu de Caz

Introducere

În toate timpurile şi, cu atât mai mult în lumea de azi, educaţia şi învăţarea nu pot exista în afara comunicării umane. A comunica înseamnă a pune ceva în comun. Între oameni, a comunica înseamnă a pune în comun idei, fapte, opinii, emoţii şi sentimente. Acestea circulă de la un partener la altul, sub formă de mesaje.

În consecinţă, a comunica înseamnă a emite, transmite şi recepţiona mesaje. Odată emis şi recepţionat, mesajul aparţine, în comun, atât celui care a “dat” cât şi celui care a “luat”. Omul emite mesaje atunci când vorbeşte, când scrie, când indică un obiect sau o imagine ca şi atunci când zâmbeşte, sau se încruntă. Când ascultă, citeşte, priveşte, el recepţionează mesaje.

Comunicarea umană este un proces de predare-primire, adică unul de tip tranzacţional, prin care oamenii schimbă şi transferă semnificaţii de la un individ la altul, către un grup uman mai restrâns sau către publicul larg. Comunicarea există atunci când se emit şi se recepţionează semnale care poartă şi cărora li se conferă semnificaţie. Întotdeauna, comunicarea umană este deformată (distorsionată) de paraziţi (zgomote), se produce într-un anumit context, generează anumite efecte şi comportă o anumită retroacţiune.

Studiul comunicării vizează trei obiective importante:

- explicarea teoriilor şi conceptelor proprii diverselor forme de comunicare;

- dezvoltarea abilităţilor şi competenţelor de comunicator, moderator, negociator, orator şi auditor;

- dezvoltarea spiritului critic şi crearea de norme etice în materie de comunicare pentru a proteja individul şi comunicaţiile umane de manipulare şi de spălarea creierelor, posibile prin comunicare subliminală, hipnoză, analiză tranzacţională, hipermediatizare, falsă publicitate sau diverse alte forme de comunicare abuzivă.

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a oricărei colectivităţi umane, indiferent de natura şi mărimea ei. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vedere şi, implicit, de acţiune, prin armonizarea

cunoştinţelor privind scopurile, căile şi mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv, emoţional şi motivaţional (opinii, interese, convingeri, atitudini).

În vorbirea curentă, folosirea cuvântului „comunicare” nu ridică probleme speciale. Pentru majoritatea utilizatorilor, „a comunica” înseamnă „a aduce la cunoştinţă” sau „a informa”. Acest fapt este evidenţiat de orice dicţionar explicativ unde, în

general, sunt menţionate trei semnificaţii, parţial suprapuse, ale cuvântului „comunicare”:

1. înştiinţare, aducere la cunoştinţă;

2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv;

3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei.

Simplitatea aparentă nu elimină necesitatea de a defini mai exact semnificaţiile ştiinţifice ale termenului „comunicare”.

Comunicarea este un proces care, din perspectiva ştiinţei comunicării, dispune de patru componente fundamentale:

1. un emiţător,

2. un canal,

3. o informaţie,

4. un receptor.

Într-o formă simplificata, comunicarea poate fi redată astfel:

informaţie informaţie

Emiţător canal receptor

Esenţa procesului stă în deplasarea, transferul sau transmiterea informaţiei de la un participant la celălalt.