Politici și opțiuni contabile aferente stocurilor și producției în curs de execuție

INTRODUCERE

Stocurile reprezintă, materiale, lucrări şi servicii destinate să fie consumate la prima lor utilizare, să fie vândute în situaţia când au starea de marfă sau produse rezultate din prelucrare, precum şi producţia în curs de execuţie.

Stocurile, sub aspectul gestionării, se pot grupa în stocuri şi producţia în curs de execuţie, ambele fiind considerate active circulante materiale.

Comisia Internaţionala a Standardelor Contabile (I.A.S.C.), în norma de contabilitate IAS 2 „Stocurile” aplicată începând cu 1.01.1976 şi revizuită în anul 1993 defineşte stocurile ca fiind un element de activ, iar costul de achiziţie al acestora cuprinde preţul de cumpărare, taxele vamale şi alte taxe nerecuperabile, cheltuieli de transport- aprovizionare.

În România, prin Regulamentul de aplicare a Legii Contabilităţii nr. 82/1991 este data următoarea definiţie acestei clase de active patrimoniale: „Contabilitatea stocurilor şi comenzilor în curs de execuţie cuprinde ansamblul bunurilor şi serviciilor din cadrul unităţii patrimoniale, destinate: fie a fi vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de producţie; fie a fi consumate la prima lor utilizare.

Problema stocurilor, atât ca activitate, cât şi ca fenomen economic reprezintă tema de permanente reflectări, analize şi răspunsuri la multe din întrebările cărora, fie literatura de specialitate, fie practica direct productivă, le-au dat de fiecare dată soluţii mai mult sau mai puţin eficiente, cert însa este faptul că mai toţi agenţii economici încă se mai confruntă cu aspecte de genul: mărfuri în stoc fără mişcare, cu mişcare lenta sau alte stări de manifestare care nu pot genera efecte de prejudiciere a firmei de importante valori materiale şi financiare.

Necesitatea de a administra stocurile, depozitele, amplasarea şi condiţiile adecvate de depozitare a bunurilor, materialelor reprezintă un aspect important deoarece prin aceasta se poate economisi mult timp şi se pot minimaliza erorile în optimizarea utilizării spaţiului de depozitare, precum şi a faptului că, fiecare tip de stoc este păstrat tot timpul în condiţii de depozitare corecte.

De asemenea adaugăm şi considerentul indispensabilităţii stocurilor, conştienţi de faptul că, cel puţin din punct de vedere teoretic constituirea de stocuri reprezintă o necesitate obiectivă a cunoaşterii, în sensul constituirii, utilizării şi raţionalizării acestora în scopul atingerii, mentinerii si eventual diversificarii – dezvoltarii nivelului maximelor interese ale firmei in relaţiile cu piaţa.

Teoria stocurilor a apărut din necesitatea asigurării unei aprovizionări ritmice şi cu cheltuieli minime a stocurilor de materii prime şi materiale în procesul de producţie, sau a stocurilor de produse finite şi bunuri de larg consum în activitatea de desfacere a mărfurilor.

Stocul este o rezervă de material destinat să satisfacă cererea beneficiarilor, aceştia identificându-se, după caz, fie unei clientele (stoc de produse finite), fie unui serviciu de fabricaţie (stocuri de materii prime sau de semifabricate), fie unui serviciu de întreţinere (articole de consum curent sau piese de schimb), fie unui serviciu de după vânzare (piese detaşate).

Rolul determinant al stocurilor este evidenţiat de faptul că acestea asigură certitudine, siguranţă şi garanţie în alimentarea continuă a producţiei si consumului prin servicii şi ritmicitatea desfacerii rezultatelor acesteia.

Analiza şi gestiunea stocurilor prezintă aceleaşi caracteristici pentru toate ramurile de activitate din economie (industrie, comerţ – servicii şi agricultură). În cele trei domenii nivelul considerat normal al stocurilor relevă în general aceleaşi categorii obiective, respectiv : nivelul stocurilor este motivat de interesul – tranzacţii, care are cea mai ,,solida bază”, înca de la momentul înfiinţării firmei, în cadrul careia funcţiunea comercială fiind creată, întreţinută şi dezvoltată la nivelul realizării în cele mai bune condiţii a întregii activităţi comerciale a acesteia (marketing – cumpărări, depozite, vanzări, transport); efortul de gestiune a stocurilor pentru nivele normale, trebuie să îndeplinească noţiunea de regulator al producţiei între aprovizionare şi consum, care cere, în general un nivel de stoc superior.

Nivelul stocurilor este influentat de starea de precauţie care explică provenienţa şi posesia stocului. În masura în care nu există o certitudine cu privire la cererea de consum este necesar să se deţină la fiecare stadiu al fluxului de aprovizionare şi livrare o rezervă de reglare ce constituie o garanţie la orice abatere de previziune, a stării de precauţie a decidentului.

Nivelul stocurilor este motivat de specificitatea relaţiilor de piaţă concurenţială, speculative, chiar dacă, pe fond se vorbeşte de ceeea ce denumim negocieri. Firma, ca urmare a libertăţii politicii sale comerciale poate realiza speculaţii asupra preţurilor, respectiv aprovizionarea la cel mai mic cost posibil şi stabilirea unui preţ de vânzare pe piaţă în beneficiul firmei. În contextul acestui proces de cumpărare – vânzare, firma poate în mod normal prin abilităţi speculative, să marescă partea sa de caştig prin operaţiuni comerciale şi să construiască în acest fel strategia dominării efective a unei pieţe sau a unui segment de piaţă. În tot acest ,,joc”, un singur aspect devine foarte clar, cel care asigură echilibrul speculativ al operaţiunilor, respectiv stocul, cel care, în maniera în care determină şi ajută efectiv proprietarul în susţinerea operaţiunilor speculative, în egală măsură il fortează la precauţie, avându-se în vedere costul de imobilizare, în orice moment imprevizibil ca mod de manifestare şi efecte în funcţie de raportul variabilelor de pe piaţă.

În literatura de specialitate în domeniul stocurilor se vorbeşte de existenţa a cinci funcţii pe care stocurile le îndeplinesc în procesele firmei : funcţia de reglare a proceselor economice în timp; funcţia de rentabilizare a capacităţilor de producţie; funcţia de asigurare asupra efectelor de fluctuaţie a cererii; funcţia speculativă şi de anticipare a fenomenelor de piaţă; funcţia reziduală (câstig de libertate faţă de planul de stabilire a costurilor de gestiune şi informaţie).

Aceste funcţii în ansamblu dar fiecare în parte contribuie la otimizarea stocurilor pentru producţie sau pentru vânzare în relaţia cu piaţa. Neglijarea sau tratarea cu superficialitate a oricareia dintre acestea poate determina o diminuare în sensul eficienţei a raportului producţie-piaţă.

CAPITOLUL I.

FUNDAMENTARI TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND STOCURILE ŞI PRODUCŢIA ÎN CURS DE EXECUŢIE

Realizarea obiectivului de activitate al oricarei entităţi, indiferent de specificul său, necesită, pe lânga activele imobilizate, şi o varietate de active circulante denumite şi active curente. Deoarece se consideră ca valoarea stocurilor se recuperează prin consum, vânzarea şi, implicit, încasarea lor într-o perioadă de un an, în bilanţul contabil, stocurile sunt înscrise în activele circulante ale entităţii.

Stocurile şi producţia în curs de execuţie se poate defini ca fiind ansamblul de bunuri materiale, titluri de valoare, servicii din cadrul unitaţilor economice care sunt destinate pentru a se consuma la prima utilizare, pot fi vândute dupa închiderea procesului de prelucrare urmarea unui ciclu de producţie sau ele se pot vinde în starea în care s-au cumpărat.

Stocurile privite ca şi componente ale activelor circulante se află într-o continuă mişcare, schimbându-şi forma materială şi utilitatea în cadrul circuitului economic al patrimoniului (materii prime, producţie în curs de execuţie, produse finite, bani).

În sens general, stocurile reprezintă “cantitatea de active materiale şi financiare existente la un moment dat într-o unitate patrimonială.

În calitatea lor de active, stocurile sunt recunoscute numai atunci cand este posibil ca ele să aducă inteprinderii beneficii economice viitoare şi costul lor să poată fi evaluat în mod credibil.

Pentru atibuirea calitaţii de active stocurilor, fiecare inteprindere aplică raţionament profesional pentru a evalua nivelul sub care un element nu poate fi prezentat în bilanţ, ci trecut în contul de profit şi pierdere, precum şi pentru luarea deciziei referitoare la înregistrarea stocurilor în categorii separate sau într-o singură categorie .

Un element al stocurilor este controlat de entitate dacă situaţia lui poate fi influenţată prin deciziile managerilor, adică poate fi consumat, vândut, schimbat cu alte bunuri, folosit la plata unei datorii sau folosit drept garanţie la obţinerea unui împrumut bancar.

În principiu, o entitate îşi poate exercita controlul asupra stocurilor pe care le are în proprietate. Ea nu işi exercită controlul asupra stocurilor pe care le deţine, temporar, făra titlu de proprietate, cum este cazul stocurilor preluate în custodie, deoarece depoziţia se efectuează pe riscul şi la dispoziţia proprietarului.