Cercetarea Criminalistică

INTRODUCERE

Evoluţia Criminalisticii în ţara noastră, se cuvine subliniat faptul că, încă de la apariţia acestei ştiinţe la sfârşitul secolului al XIX-lea, au existat preocupări efective ale unor oameni de ştiinţă în sensul elaborării şi introducerii de elemente de criminalistică în procesul judiciar, remarcabile prin originalitatea lor.

În 1879, în România începe să fie practicată fotografia judiciară, ceea ce a situat ţara noastră pe unul dintre primele locuri în Europa în domeniul Criminalisticii.

Primul serviciu de identificare judiciară se înfiinţează în anul 1895, serviciu ale cărui rezultate au fost mai puţin notabile din cauza folosirii unui sistem relativ greoi de identificare, constând într-o fişă antropometrică, care conţinea şi impresiunile primelor patru degete de la mâna dreaptă, inclusiv fotografia din faţă şi din profil a infractorului. Pentru perfecţionarea procesului de identificare s-a recurs la dactiloscopie şi, în anul 1909, prof.dr. Mina Minovici, pe baza cercetărilor proprii, obţine primele rezultate în descoperirea in¬fractorilor după urmele mâinii.

Alături de dezvoltarea dactiloscopiei, se întreprind studii vizând iniţierea unor metode de cercetare criminalistică a falsurilor în înscrisuri şi de identificare a persoanei după scris. Sunt demne de amintit, în acest sens, lucrarea dr. Ştefan Minovici, ,,Falsul în documente şi fotografia în serviciul justiţiei" (1900) sau ,,Tratatul de grafologie şi expertiză în falsuri" (l910) al criminalistului Mihai Moldoveanu.

Elaborarea primului tratat românesc de Medicină legală, în anul 1904, de către prof.dr. Nicolae Minovici, a servit şi promovării unor elemente de criminalistică, întrucât o parte a lucrării se referea la procesul de identificare pe baza fotografiei, semnalmentelor, a urmelor digitale şi a urmelor de picioare.

După primul război mondial, oameni de ştiinţă ca Henri Stahl şi Mihail Kernbach se apleacă cu atenţie asupra posibilităţilor de perfecţionare a expertizei grafice şi a falsului în înscrisuri.

Începând cu anul 1930, activitatea în domeniul criminalisticii devine mai complexă, fiind aprofundată cercetarea ştiinţifică în traseologie, dactiloscopie şi balistică judiciară. Rezultatul acestor cercetări a făcut obiectul lucrării ,,Elemente de poliţie tehnică", publicată de dr. Constantin Ţurai în anul 1937.

În primii ani postbelici, paralel cu asigurarea unei dotări corespunzătoare a organelor de cercetare şi urmărire penală, se înfiinţează institute şi laboratoare de specialitate în preocupările cărora au intrat nu numai problemele practice, dar şi cercetarea ştiinţifică criminalistică. Amintim în acest sens înfiinţarea în 1956 a Institutului de Criminalistică al Procuraturii Generale şi în 1958 a Laboratorului central de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiţiei, laborator ce îşi constituise şi structuri interjudeţene la Bucureşti şi Cluj. Un alt moment important este marcat în anul 1968 prin înfiinţarea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei.

Până în anul 1980, rezultatul cercetării ştiinţifice şi, în general, al activităţii acestor in-stituţii se concretizează într-un număr de lucrări de specialitate, cu un caracter aplicativ. Ulterior însă, din cauza uzurii fizice şi morale a mijloacelor tehnico-ştiinţifice, a lipsei de interes manifestat de vechiul regim, rezultatele au fost mai puţin notabile, întreg domeniul investigaţiei criminalistice intrând într-un con de umbră.

Secolul XXI începe să se definească prin introducerea treptată a celor mai moderne metode de investigaţie, în special sub aspect tehnico-ştiinţific, paralel cu o restructurare a organizării laboratoarelor de specialitate şi, mai ales, a sistemului de urmărire penală.

Lucrarea cu titlul ,,Cercetarea criminalistică a urmelor” cuprinde cinci capitole: Capitolul 1 - Identificarea persoanelor după urmele formate de corpul uman, Capitolul II - Identificarea dactiloscopică; tehnici de cercetare a urmelor papilare , Capitolul III - Cercetarea şi interpretarea la faţa locului a urmelor de mâini şi picioare, Capitolul IV - Cercetarea urmelor de dinţi şi de buze şi ale altor părţi ale corpului uman şi Captolul V - tipologia investigării principalelor urme biologice de natură umană.

Am încheiat lucrarea cu Concluzii şi propuneri de Legea ferenda unde am precizat că nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar şi părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia toate acestea şi multe altele vor fi mărturie tacută împotriva infractorului. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de emoţia clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greşită. Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere şi înţelegere poate să i diminueze valoarea.

Bibliografia folosită pentru atingerea scopului acestei lucrări cuprinde o gamă largă de tratate, cursuri, monografii ale unor autori români şi străini în egală măsură, dar şi articole de specialitate, practică judiciară făcându-se referire la informaţiile culese cu ajutorul site-urilor de internet sau specialiştilor din cadrul Ministerelor de Justiţie şi Ministernul de interne din România şi din alte ţări.