Investigarea științifică a urmelor de incendii și explozi

Infracțiunile de distrugere, în general, fie că sunt comise în dauna avutului public, fie că sunt săvârșite în dauna avutului privat, constituie infracțiuni care prezintă un grad ridicat de pericol social. Legea penală definește infracțiunea de distrugere ca fapta persoanei care prin propria energie fizică ori prin utilizarea de mijloace adecvate aduce pe nedrept vătămare materială unui bun care aparține altei persoane, lezând astfel fie existența bunului, fie starea de fapt a acestuia. Infracțiunea de distrugere face parte din categoria infracțiunilor patrimoniale iar sub aspectul caracterizării speciale aceasta este inclusă în subgrupul infracțiunilor patrimoniale care se săvârșesc prin vătămarea pe nedrept adusă direct bunurilor patrimoniale în materialitatea lor. Legea penală ocrotește așadar relațiile patrimoniale a căror firească formare și desfășurare sunt legate de existența acestor bunuri. La infracțiunea de distrugere se ocrotește starea materială a bunurilor, adică substanța și potențialul de utilizare al acestora. Acest aspect o diferențiază de infracțiunile săvârșite prin sustragere (furt, tâlhărie ș.a.), unde este ocrotită situația de fapt a bunurilor în sfera fiecărui patrimoniu. Infracțiunea de distrugere este o faptă de sine stătătoare. În unele cazuri ea este însă absorbită ca element constitutiv în conținutul unor infracțiuni complexe cum sunt: violarea secretului corespondenței , compromiterea unor interese de stat , sustragerea sau distrugerea de înscrisuri , reținerea sau distrugerea de înscrisuri , actele de diversiune , etc. De asemenea, legi speciale cum sunt cele referitoare la regimul silvic, vânatul, pescuitul etc. Reglementează infracțiunea de distrugere. În ceea ce privește obiectul material al infracțiunii de distrugere contra avutului privat, acesta poate fi orice bun mobil sau imobil. Importanța bunului (istorică, artistică, arhivistică etc.) sau a funcției sale sociale reprezintă împrejurări agravante ale infracțiunii. Pe de altă parte, acele lucruri lipsite de orice valoare economică (de exemplu frunzele uscate ale unui copac, risipite de vânt în curtea vecinului) ca și lucrurile abandonate (cum ar fi un scaun deteriorat azvârlit într-un șanț) nu pot fi obiect material al infracțiunii. Subiectul activ al infracțiunii este persoana care a comis acea faptă de distrugere, utilizând propria energie sau mijloace potrivite. Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană, fără ca legea să prevadă o anumită calitate a acesteia. Prin excepție, alin. Final al art.219 din Codul penal reglementează un caz special al infracțiunii agravate de distrugere din culpă. Astfel, când dezastrul ori consecinţele deosebit de grave s-au produs ca urmare a părăsirii postului sau a săvârşirii oricărei alte fapte de către personalul de conducere al unui mijloc de transport în comun ori de către personalul care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani. În cazul infracțiunii de distrugere agravată sau calificată ori săvârșită din culpă, chiar și proprietarul bunului distrus poate fi subiect activ. Infracțiunea poate fi comisă de mai mulți subiecți activi care pot fi coautori, instigatori, complici. Subiectul pasiv necalificat al infracțiunii de distrugere poate fi atât persoana al cărei bun a fost distrus, cât și aceea care avea un drept asupra bunului, a cărei calitate ar putea fi de locatar, creditor gajist etc. De asemenea, pot fi mai mulți subiecți pasivi (pluralitate) în cazul distrugerii de bunuri care aparțineau unor persoane diferite sau în cazul unui bun aflat în indiviziune. În ceea ce privește locul și timpul comiterii faptei, acestea nu condiționează existența infracțiunii dar ele au relevanță în privința evaluării gradului de pericol social pe care aceasta îl prezintă. Spre exemplu, atunci când fapta se desfășoară într-un loc sau la un moment când orice posibilitate de salvare era exclusă. Conţinutul juridic al infracțiunii de distrugere include o situație premisă și conținutul constitutiv al infracțiunii. Situația premisă se referă la existența materială și la potențialul său de utilizare a bunului. Nu prezintă importanță, sub aspectul existenței situației premisă, starea perfectă sau satisfăcătoare a bunului. Atât timp cât bunul, oricât de degradat ar fi, mai poate fi util, el este susceptibil de a fi distrus. Starea bunului are relevanță însă în stabilirea gravității faptei și a vinovăției autorului.

Secțiunea a 2-a

1.2 Distrugerea Infracțiunea de distrugere, în forma sa specifică - distrugerea simplă, este comisă prin realizarea următoarelor acțiuni:

- Distrugerea, adică desființarea, suprimarea totală a bunului, astfel încât bunul existent anterior este redus, de exemplu, la o grămadă de resturi informe;

- Degradarea, adică stricarea parțială a bunului, în urma căreia potențialul de utilizare a acestuia este redus, indiferent că el ar mai putea fi utilizat în acea stare sau în urma reparării;

- Aducerea în stare de neîntrebuințare a bunului, adică potențialul de utilizare a acestuia este anihilat (de exemplu, demontarea unui sistem tehnic, a unei mașini etc.);

- Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun expus pericolului de a fi distrus (de exemplu, împiedicarea localizării unui incendiu, efectuarea unor acte de natură să întârzie procedurile de preîntâmpinare a unei inundații);

- Înlăturarea măsurilor de conservare sau salvare a bunului după ce au fost luate. O singură acțiune este suficientă dar pentru ca fapta să constituie elementul material al infracțiunii trebuie îndeplinită condiția ca bunul distrus să aparțină altei persoane. Distrugerea cu intenție a bunului nu constituie infracțiune ci un cvasidelict în situația în care s-a cauzat un prejudiciu persoanei care avea un drept asupra bunului distrus. Această cerință privește numai modalitatea simplă a infracțiunii, nu și modalitățile sale agravante sau variantele calificată (art.218 din Codul penal) și din culpă (art.219 din Codul penal).