Modelul Românesc de Prevenire a Criminalității

Introducere

În literatura de specialitate întâlnim, pentru desemnarea preocupărilor practice legate de fenomenul criminal, formulări diverse, cum ar fi, prevenirea şi combaterea fenomenului criminal, prevenirea şi tratamentul comportamentului antisocial, reacţia socială împotriva criminalităţii, mijloacele de luptă împotriva criminalităţii, etc. Practica anticriminală este considerat însă ca fiind cel mai reprezentativ, acesta incluzând întregul arsenal de activităţi de cercetare ştiinţifică până la decizia politică, de la prevenire până la represiune.

Practica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de către stat în scopul stăpânirii fenomenului criminal. În doctrina criminologică dar şi în practică s-a formulat opinia potrivit căreia în lupta împotriva criminalităţii sunt utilizate în concret două categorii de mijloace:

a) mijloace juridice, în care intră totalitatea normelor de drept ce contribuie direct sau mai puţin direct la combaterea şi stăpânirea fenomenului criminal ;

b) mijloacele empirice, unde sunt incluse ,,practicile instituţionale (poliţie, parchet, instanţa de judecată, penitenciare etc.) care au ca scop combaterea şi prevenirea criminalităţii.

Prin combinarea acestor două categorii de mijloace rezultă în practică trei domenii principale de lupta contra criminalităţii :

1.domeniul dreptului penal şi al aplicărilor lui concrete; un rol important l-a avut şi îl are ştiinţa dreptului penal în lupta de combatere şi apărare împotriva crimei, care cuprinde idei, concepţii privind mijloacele de combatere a crimei, în special mijloacele represive, pedepsele.

2.domeniul tratamentului delincvenţilor;

3.domeniul prevenirii criminalităţii.

Cele trei domenii alcătuiesc un ansamblu unitar, un sistem având ca finalitate stăpânirea fenomenului criminal. Prin stăpânirea fenomenului criminal se înţelege menţinerea acestuia în cadrul unor limite şi structuri suportabile din punct de vedere social. Interesul şi vocaţia de a stăpâni fenomenul criminal aparţine statului şi de aceea, în mod firesc, tot sistemul este creat şi pus în mişcare, printr-o voinţă statală, printr-o decizie politică anticriminală.

Practica anticriminală constituie cel de-al doilea obiect al cercetării criminologice, înţelegând prin aceasta sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul stăpânirii fenomenului criminal.

Capitolul 1. - Teoria generală a prevenirii criminalităţii

1.1. Prezentare generală

Din punct de vedere ştiinţific, prevenirea implică măsurile de politică penală care au

ca finalitate, exclusivă sau parţială, limitarea posibilităţii de apariţie a infracţiunilor. Pentru

Consiliul Europei - Recomandarea R(87)7 – prevenirea este doar un instrument distinct al

politicii penale (care mai include pedepsele alternative, depenalizarea, ajutorul victimelor,

reinserţia socială şi tratamentul aplicat delincvenţilor.

Criminologia limitează termenul de „prevenire” doar la măsurile care urmăresc să

diminueze criminalitatea prin acţiuni asupra cauzelor, luate înainte ca ele să se manifeste

(excluzând măsurile de represiune care de obicei previn doar recidiva).

Pentru a înţelege specificul prevenirii criminalităţii mai trebuie luate în calcul şi alte

note distinctive: prevenirea are caracter colectiv şi nu este coercitivă, acţionează înainte de

producerea infracţiunilor, exclude măsurile de pedepsire sau intimidare. Desigur, există şi

voci care se opun ideii de prevenire aducând ca argumente faptul că delincvenţa este un

fenomen social ce nu poate fi influenţat, că adevărata cauză se află în organizarea biopsihică

a individului, că infracţiunile sunt creaţia sistemelor de justiţie penală sau că

eşecul luptei împotriva criminalităţii este datorat slăbiciunii politicii de sancţiuni penale.

Cei care au încredere în activitatea de prevenire consideră că personalitatea omului

poate fi modificată prin educaţie şi prin schimbarea contextelor situaţionale iar dinamica

trecerii la act (interacţiunea individ – situaţie) poate fi influenţată decisiv.

În aceste condiţii, nu putem trece cu vederea totuşi anumite limite ale activităţii de

prevenire: varietatea infracţiunilor este aşa de mare încât nu pot fi toate prevenite în

aceeaşi măsură; costul unor modalităţi de intervenţie este foarte ridicat; starea mentală de

moment a unor delincvenţi nu poate fi prevăzută; anumite măsuri pot veni în contradicţie

cu valorile sau tradiţiile locale.

Există câteva condiţii care asigură eficacitatea programelor de prevenire: voinţa

politică şi alocarea de fonduri suficiente, o perspectivă pe termen lung, statistici oficiale

uniforme, obiectivitatea mass-media, o corectă evaluare a nevoilor locale, implicarea

sectorului privat de securitate, implicarea cetăţenilor, criterii de evaluare măsurabile,

existenţa unui centru de informare şi documentare pentru publicul larg, formarea adecvată

a practicienilor. Problematica delincvenţei şi prevenirii acesteia reprezintă o

chestiune esenţiala pentru forumul mondial. In acest sens

menţionăm un document- cadru emis inca din 1990 la al

VIII-lea Congres ONU privind criminalitatea prin care se

prevedea ca factori favorizanti: săracia, şomajul,

analfabetismul, absenta locuintelor bune si ieftine, sistem de

invatamant si formare inadaptat; numarul crescând de cetateni

fara perspectiva de insertie sociala si agravarea inegalitatilor