Urmele Instrumentelor de Spargere

- CAPITOLUL 1 -

CONSIDERAŢII GENERALE

"Persoanele răspunzătoare de aplicarea legii trebuie să se achite permanent de datoria pe care le-o impune legea, servind colectivitatea şi protejând orice persoană împotriva actelor ilegale conform înaltului grad de responsabilitate pe care îl cere profesia lor"1. Având în vedere cele menţionate mai sus, desprindem ideea conform căreia organele de cercetare penală reprezintă societatea care le-a investit, transferându-le autoritatea sa morală ca apărătoare a libertăţii persoanei. De asemenea, exprimarea la care ne referim, are un caracter generic cuprinzând toate organele de stat abilitate să administreze, să aplice şi să verifice corecta aplicare a legii, căci aşa cum consfinţeşte şi Constituţia României: "Nimeni nu este mai presus de lege". Plecând de la aceste considerente este necesar să definim cât mai clar probele şi mijloacele de probă.

Astfel, probele pot fi definite ca fiind acele elemente de fapt care, datorită informaţiilor pe care le conţin şi care pot fi evidenţiate în procesul probatiunii, servesc la realizarea scopului procesului penal, respectiv la constatarea la timp şi în mod complet, a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o faptă de natură penală să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală2.

Deşi există în afara procesului penal, probele privesc obiectul acestui proces căpătând prin administrarea lor în cursul probaţiunii - caracter procesual. Spre deosebire de mijloacele de probă care sunt destinate să evidenţieze elemente de fapt care constituie probe, probele au ca funcţie procurarea de

1Codul de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în decembrie 1979, art. 1 în "Revue internaţionale de police criminelle" – nr. 358/1992

2Codul de Procedură Penală a României art. 1, alin. 1

elemente informative care servesc la cunoaşterea adevărului în soluţionarea procesului penal.

În literatura juridică, scopul probelor este definit ca fiind justa soluţionare

a cauzelor penale şi la fel ca mijloacele de probă, realizarea scopului procesului penal1. De asemenea, s-au tăcut diverse clasificări ale probelor după diferite criterii: după caracterul procesual, după legătura cu obiectul probaţiunii, etc.

Mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se administrează probele. In literatura juridică, în sens larg, sunt incluse în mijloacele de probe atât proba propriu-zisă cât şi modul probei. Dar proba şi mijlocul de probă sunt două noţiuni distincte şi prin urmare o împrejurare de fapt ce duce la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie nu poate să fie şi nu trebuie confundată niciodată cu mijlocul prin care împrejurarea respectivă este cunoscută sau demonstrată. Mijloacele de probă sunt realităţi extraprocesuale ce capătă caracter de categorie juridică prin reglementarea folosirii lor în procesul penal.

Prin numeroasele măsuri destinate să contribuie direct la creşterea eficienţei luptei împotriva fenomenului infracţional, un rol cu totul distinct îl deţine "scientizarea" procesului judiciar realizată în măsură însemnată prin intermediul criminalisticii, ştiinţă cu un pregnant caracter judiciar de cunoaştere, combatere şi de prevenire a criminalităţii.

Pierre F. Ceccaldi2 directorul Laboratorului de identitate judiciară a Prefecturii poliţiei din Paris formulează principiul lui Locard potrivit căruia "Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea, fără ştirea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc se prelevă pe corpul său, pe haine şi pe obiectele purtate alte urme, toate indicii de obicei inperceptibile, dar caracteristice pentru prezenţa sau acţiunea sa".

Aşa cum se afirmă în literatura de specialitate, aria de răspândire a

1V. Bercheşan şi Ion N. Dumitrescu, "Probele şi mijloacele de probă" Ed. MI. 1994

2P. F. Ceccaldi, "La Criminalistique" Presses Universitaires de France 1962

criminalisticii se răsfrânge asupra întregului proces penal începând cu faza de urmărire şi terminând cu cea de judecată.

În structura sa complexă, criminalistica deţine o componentă de bază - tehnica propriu-zisă, ca fiind destinată asigurării mijloacelor şi metodelor ştiinţifice necesare descoperirii, fixării, interpretării şi examinării urmelor infracţiunii şi a mijloacelor materiale de probă în condiţii de laborator.

Conexiunea celor trei planuri distincte: tehnică, tactică şi metodică, vin să întărească într-un mod unitar aportul criminalisticii la soluţionarea cauzelor penale şi civile.

Conceptul de prevenire şi-a găsit pentru prima dată aplicarea în ţara noastră în anul 1956, când prin ordin al Ministerului de Interne, s-a dispus aplicarea în practică a acestui principiu.

Rolul criminalisticii în prevenirea fenomenului infracţional se realizează prin elaborarea şi folosirea de metode şi mijloace tehnice de natură să împiedice săvârşirea faptelor infracţionale sau producerea urmărilor socialmente periculoase ale acestora, evidenţierea şi contribuţia la înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care au generat sau favorizat comiterea infracţiunilor, asigurarea unui grad sporit de operativitate şi eficienţă în descoperirea şi probarea faptelor penale, în identificarea şi prinderea făptuitorilor. Un rol important în prevenire îl pot avea şi alte activităţi aşa cum ar fî reconstituirea, ascultarea învinuiţilor (inculpaţilor) şi martorilor.