Ocrotirea Persoanei Fizice

ARGUMENT

Din toate timpurile dreptul s-a ocupat de ocrotirea persoanei fizice. Astăzi însă, prin sublimarea drepturilor omului, el se apleacă asupra acestei instituţii mai mult ca oricând.

Necesitatea protejării unor interese naţionale şi existenţa unor categorii de persoane fizice cărora trebuie să li se asigure o protecţie specială din diverse raţiuni au condus la adoptarea de reglementări care conturează regimuri juridice diferite pentru diferite categorii de persoane fizice.

Prin ocrotirea persoanei fizice se înţelege ansamblul mijloacelor de drept civil prin intermediul cărora se asigură recunoaşterea şi protecţia drepturilor subiective civile şi a intereselor îndreptăţite ale acesteia, precum şi mijloacele de protecţie ale persoanei fizice ca participantă la circuitul civil.

Totalitatea mijloacelor juridice folosite în scopul ocrotirii omului formează sistemul mijloacelor de ocrotire a persoanei fizice. Acest sistem a fost caracterizat în literatura juridică ca o „unitate în diversitate”. Unitatea deoarece finalitatea lui este ocrotirea omului, diversitate deoarece este alcătuit din mijloacele juridice de ocrotire furnizate de fiecare ramură de drept. Astfel fiecare ramură de drept are mijloace proprii de ocrotire a persoanei fizice, astfel fiecare sistem fiind alcătuit tocmai din mijloace juridice de ocrotire de ramură, cum ar fi de drept civil, de drept comercial, de dreptul familiei, de dreptul muncii, de drept financiar, etc.

Instituţia juridică civilă a ocrotirii persoanei fizice nu este destinată ocrotirii tuturor oamenilor, aşa cum sugerează denumirea sa, ci numai acelor categorii care nu-şi pot administra bunurile sau proteja singure interesele datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau altor situaţii deosebite. Aceste persoane sunt de multe ori persoane care nu au capacitate de exerciţiu sau au o capacitate de exerciţiu restrânsă.

Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil reprezintă mijlocul legal prin care persoanele fizice aflate în situaţii speciale, datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau a altor circumstanţe deosebite sunt ocrotite. Categoriile de persoane fizice şi mijloacele de drept civil pentru ocrotirea lor sunt urmatoarele:

a) minorii, a caror ocrotire se realizează prin părinţi, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament, dar şi prin alte măsuri de protecţie specială anume prevăzute de lege (art. 106 alin. 1 C.civ.);

b) alienaţii şi debilii mintali a căror ocrotire se realizează prin punerea sub interdicţie şi prin instituirea tutelei sau curatelei (art. 106 alin. 2 C.civ.);

c) persoanele aflate în situaţii deosebite a căror ocrotire se realizează prin curatelă;

d) persoanele cu tulburări psihice, care sunt ocrotite prin tratament medical;

e) persoanele vârstnice sau persoanele cu handicap;

Pe lângă aceste mijloace clasice de ocrotire a persoanei fizice există şi altele, cum ar fi: încredinţarea minorului unui serviciu public specializat sau unui organism privat autorizat, încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane, plasamentul copilului la o familie sau o persoană, tratamentul medical obligatoriu, etc.

Procedurile privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi a consiliului de familie care trebuie să soluţioneze în regim de urgenţă aceste cereri (art. 107 C.civ. ).

Sediul materiei îl constituie Codul Civil, Cartea I, Titlul III – Ocrotirea persoanei fizice – art. 104-186; Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr.487/2002, Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Legea nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, Legea nr. 17/2000, lege privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, republicată în 2007, Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 (republicată în anul 2010) şi alte acte normative.

Dintre reglementările internaţionale amintim: Convenţia cu privire la drepturile copilului (ratificată de ţara noastră în 1990); Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu protocoalele adiţionale (ratificată de România în 1994); Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale încheiată la Haga în 1993 (ratificată prin Legea nr. 84/1994) etc.

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

1.1 Scurt istoric

În dreptul roman erau puse sub tutelă sau curatelă acele persoane care aveau capacitate de folosinţă, însă nu aveau capacitate de exerciţiu. Tutela era instituită pentru impuberi (până la vârsta de 14 ani) şi pentru femei. Spre sfârşitul republicii, urmare a emancipării femeii, tutela ei se află în declin, iar în a doua jumătate a secolului al IV-lea se pare că a fost suprimată.

Tutorele – atît impuberului, cât şi femeii – nu avea gestiunea averii acestora, ci doar abilitatea de a-şi da încuviinţarea pentru anumite acte.

Tutorele putea fi înlăturat de la tutelă, dacă s-a făcut vinovat de dol sau de culpă gravă prevedea Legea celor XII Table; în cazul în care, la încetarea tutelei se dovedea că a sustras din bunurile incapabilului, el era obligat să plătească dublul valorii acelor bunuri.

Dreptul roman a creat actio tutelae acordată pupilului împotriva tutorelui pentru rstituirea patrimoniului (inclusiv descocotirea), dar şi tutorelui împotriva pupilului pentru rambursarea eventualelor cheltuieli pe care le-a ocazionat cu administrarea patrimoniului incapabilului, pentru ocrotirea mai eficientă prin tutelă . La început răspunderea tutorelui pentru prejudiciile cauzate era apreciată în abstracto (acel gospodar ideal – bonus pater familias), iar mai târziu in concreto, adică trebuia să depună aceeaşi diligenţă, ca şi pentru patrimoniul propriu .

În ceea ce priveşte curatela, aceasta era cunoscută de Legea celor XII Table. Erau puşi sub curatelă nebunii (furiosi) şi risipitorii (prodigi). Curatorul era ales dintre cei mai apropiaţi moştenitori prezumtivi şi trebuia să se îngrijească de patrimoniul incapabilului. Prodigul (care era asimilat nebunului), adică risipitorul, era socotit astfel dacă îşi risipea averea moştenită, primită pe cale legală de la strămoşi. Mai târziu, aria actelor de risipă s-a lărgit.