Asistența socială în cadrul serviciului de probațiune din România

Introducere

Probațiunea reprezintă un rezultat al evoluției societății omenești în domeniul sancționării celor care, sub diferite forme, încalcă regulile de comportament unanim acceptate.

Practic, probațiunea a reprezentat punctul de trecere la un stadiu superior în domeniul sancționării, nu prin înlăturarea vechiului sistem bazat exclusiv pe principiul izolării infractorului față de comunitate, ci prin constituirea unui sistem alternativ, bazat pe principiul menținerii și sancționării infractorului în comunitate, consilierea acestuia în vederea adaptării și bunei integrări în societate.

Probațiunea reprezintă o alternativă la pedeapsa cu închisoarea pentru persoanele care au săvârșit infracțiuni cu pericol social redus și are ca obiectiv reintegrarea socială a persoanelor care au comis infracțiuni pentru ca acestea să nu reprezinte o povară pentru comunitate, ci, dimpotrivă, să contribuie la dezvoltarea ei.

Dintr-o altă perspectivă, probațiunea a reprezentat elementul de legătură dintre pedepsele neprivative de libertate și cele privative. Probațiunea s-a remarcat atât prin contribuții practice la resocializarea infractorilor, cât și prin creșterea calității generale a civismului la nivelul comunităților de tip occidental unde deviza “în democrație legea este rege” a generat o diminuare a ratei infracționalității și un mai mare respect față de autoritate, în sensul generic al acestui termen.

Astfel, dacă o societate, într-o anumită perioadă de dezvoltare, cu un grad de apreciere a condițiilor fundamentale ale vieții sociale și cu o ierarhie a valorilor sociale, a stability modul de sancționare a faptelor care aduc atingere ordinii sociale, nu de puține ori, realitatea a demonstrat că este foarte greu să ajungi la perfecțiune în stabilirea unei corelații între atingerea adusă valorilor sociale și sancțiunea ce trebuie aplicată.

Relația de asistare a unei persoane aflate în dificultate nu poate fi înțeleasă doar ca un act administrativ momentan, situațional. Munca prin care un asistent social oferă asistență indivizilor cu probleme este un proces complex în care construirea unei relații de durată între asistentul social și asistat este bazată pe încredere și pe speranța de depășire a dificultăților.

Prezenta lucrare prezintă modalitățile de lucru și gradul de implicare în procesul de asistență, consiliere socială, supraveghere și reintegrare socială ale asistenților sociali din cadrul serviciului de probațiune.

Capitolul I.Aspecte generale ale probațiunii în România

1.1 Scurt istoric al probațiunii

Secolul XX a fost, fără îndoială, o perioadă importantă în ceea ce semnifică tratamentul aplicat infractorilor și comprehensiunea acestuia. Secolul XX reprezintă perioada în care ia naștere criminologia pozitivistă ce aruncă asupra criminalului și crimei o lumină nouă care permite o înlocuire a paradigmei centrate pe voință divină și păcat cu un nou cadru teoretic bazat pe liberul arbitru, personalitate și determinism. Tot în această perioadă se naște o știință nouă - psihiatria - care introduce conceptul de sănătate mentală în comprehensiunea și explicarea anumitor acte infracționale.

Nașterea închisorilor a constituit un alt factor fundamental în apariția și dezvoltarea probațiunii,și asta pentru că ,, fără închisoare ar fi fost pentru probațiune foarte dificil să își asume o identitate ca prevedere legală, deoarece închisoarea constituie forma principală de pedeapsă, iar probațiunea era în loc de pedeapsă,, . Drept urmare, probațiunea s-a definit pe sine și încă se mai definește în anumite jurisdicții ca fiind o alternativă la închisoare.

Dacă vom considera probațiunea într-o accepțiune largă, și anume aceea de menținere a infractorilor în libertate, cu obligarea acestora de a respecta anumite măsuri sau/și îndatoriri, atunci putem să afirmăm că prima instituție de drept penal material care anticipează apariția probațiunii în Țările Române este ceea de liberare condiționată, consacrată pentru prima oară în Legea asupra regimului închisorilor din 1874 . Fiind elaborată sub îndrumarea unui expert francez - F.Dodun de Perrieres - Legea din 1874 mai cuprindea și o altă prevedere existentă în Europa, și anume înființarea ,,comisiilor de priveghere,, sau a ,,societăților de patronare liberă,, . Scopul acestor organizații avea în vedere ,, reforma morală a condamnaților,, prin asistența deținuților îninate și după liberare pentru a se îndrepta . În România, aceste organizații au primit un statut clar în anul 1908, când s-a adoptat Legea societăților de patronaj.