Consiliul Europei

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Aceasta disertatie trateaza Consiliul Europei.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 60 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Prof. Univ. Dr. Benone Pusca

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 8 puncte.

Domenii: Drept, Stiinte Politice

Cuprins

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROTECŢIA JURIDICĂ A
DREPTURILOR OMULUI
I.1. Apariţia şi evoluţia istorică a protecţiei drepturilor omu¬lui p.5
I.2 Documentele precursoare Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului p.8
I.3 Dreptul internaţional al Drepturilor omului p.10
I.4 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – piatra de temelie a Dreptului contemporan al Drepturilor omului p.11
I.5 Conţinutul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului p.12
I.6 Dimensiunea Europeană a Drepturilor omului p.16
I.7 Principalele documente internaţionale care garantează drepturile omului p.28
CAPITOLUL II
INSTITUŢII EUROPENE CU ATRIBUŢII ÎN PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI
II.1.Uniunea Europeană p.33
II.2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa ( OSCE) p.38
CAPITOLUL III
CONSILIUL EUROPEI
III.1 Consiliul Europei – necesitate şi construcţie p.33
III.2 Consiliul Europei şi ideea statului de drept p.38
CAPITOLUL IV
PRINCIPALELE DOMENII DE ACTIVITATE ŞI ORGANELE CONSILIULUI EUROPEI
IV.1. Drepturile omului şi democraţia p.42
IV.2. Cooperare juridică p.44
IV.3 Organele Consiliului Europei p.45
IV.3.1 Comitetul miniştrilor p.45
IV.3.2. Adunarea parlamentară p.47
IV.3.3. Secretariatul Consiliului Europei p.49
IV.4 România şi Consiliul Europei–tratate semnate şi ratificate de România p.57
IV.4.1. Admitere şi direcţii de acţiune p.58
IV.4.2. Reprezentanţa României la Consiliul Europei p.58
IV.4.3. Tratate semnate şi ratificate de România p.60
CONCLUZII p.62
BIBLIOGRAFIE p.65

Extras din document

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI

I.1.Apariţia şi evoluţia istorică a protecţiei drepturilor omu¬lui

Societatea umană, din cele mai îndepărtate timpuri şi până în zilele noastre, a parcurs un proces istoric al cărui finalitate o reprezintă nivelul actual de garantare şi protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiinţelor umane în condiţiile înlăturării discriminărilor de orice fel.

Proclamarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (DUDO), de către Adunarea generală a ONU, la 10 decembrie 1948, ca pe un ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi naţiunile, astfel încât toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, luând ca bază prevederile DUDO, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive şi permanente, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, pune bazele principiale a ceea ce mai târziu, constituia Dreptul Internaţional al Drepturilor Omului, ca piatră de temelie a tuturor ramurilor dreptului din ţările care l-au recunoscut prin adoptarea documentelor internaţionale din domeniu.

Întreaga istorie a omenirii este străbătută de ,,ideea că fiinţa umană posedă, prin natura sa, anumite drepturi, valabile chiar dacă acestora nu le corespund, sau le corespund numai imperfect, dispoziţiile legilor juridice pozitive” . Convingerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi s-a ivit în mintea omenească încă din timpuri străvechi şi a fost dezvoltată graţie filosofiei stoice şi jurisprudenţei, în toate epocile următoare, uneori inspirându-se din dogmele religiei creştine, alteori numai prin prisma raţiunii de a trăi.

Sistemele de gândire stoice naturaliste, greceşti şi romane, din antichitate au stat la originea concepţului de drepturi ale omului. Sofiştii au fost primii care au avansat o teză conform căreia omul este stăpânul destinului său şi nu se află la discreţia zeilor. O contribuţie importantă în apariţia progresivă a concepţiei unui ansamblu universal de reguli şi valori a avut-o Platon, care susţine teza naturii universale, comune oamenilor, iar Aristotel, prin afirmaţia că ,,numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic” identifică primul germene al ideii de drept natural.

Ulterior, stoicii greci au elaborat pentru prima dată noţiunea de ,,drept natural”, conform căreia legile stabilite de om, sunt replici imperfecte ale unui Drept etern şi imuabil aplicabil Universului, legea laică având valoare numai dacă ea corespunde legii universale.

În Evul mediu, această teorie s-a dezvoltat rezultând DECALOGUL (cele 10 porunci) care este baza anumitor drepturi individuale fundamentale. Sfântul Toma dיAquino spune că individul este în centrul unei ordini sociale şi juridice juste, însă legea divină are preeminenţă absolută asupra Dreptului Laic, aşa cum este definit de împărat, rege sau prinţ, teorie care a stârnit un dublu conflict: între puterea religioasă şi puterea civilă şi între indivizi şi stat.

În secolele XVII şi XVIII, raţionaliştii pun bazele ştiinţifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului fundamentând teoria dreptului natural, definindu-l ca etern dar nesupus unei ordini divine. ,,Dreptul natural este într-o asemenea măsură imuabil încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba” .

Din ideile raţionaliste se va dezvolta ulterior teoria contractului social care se fondează pe principiul presupus irefutabil că orice contract social trebuie să fie respectat. Raporturile dintre puterea de stat şi indivizii aflaţi sub jurisdicţia sa, sunt fondate pe un contract social pe care nici una din părţi nu-l poate modifica fără consimţământul celeilalte. Consacrarea teoretică a acestei idei este dată în lucrarea ,,Contractul social” a lui J.Jacques-Rousseau apărută în 1762, în care el afirmă că ,,omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”.

Primul gânditor care a afirmat că lumea este supusă unor legi obiective a fost Montesquieu şi, în lucrarea sa ,,Despre spiritul legilor”, el aprecia că ,,legile, în înţelesul cel mai larg, sunt raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor şi, în acest sens, tot ce există are legile sale”.

Filosoful francez definea libertatea ca ,,dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”, subliniind că dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce legile interzic ,,el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”. Pentru apărarea persoanei şi bunurior acesteia, el preconiza contractul social, care este ,,un pact prin care individul îşi supune voinţa sa voinţei generale”, care, constituită în corpuri, stabileşte reguli morale pentru membrii săi şi implică reducerea guvernului la un singur individ. Suveranitatea nu aparţine decât poporului, în calitate de corpuri constituite şi fiecare individ trebuie să i se supună.

În 1689 John Loke în ,,Eseu asupra guvernului civil” dezvoltă concepţia dreptului natural pornind de la principiul că, la origine, exista o stare naturală anterioară organizării oricărei comunităţi naţionale sau puteri statale, în care toţi indivizii aveau aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii şi unde fiecăruia îi era permis să-şi apere dreptul la viaţă, la libertate şi proprietate. Când oamenii s-au constituit în comunităţi, ei au încheiat un pact social al cărui prim obiectiv era să-şi protejeze drepturile individuale. Aceasta preuspunea ca individul să renunţe la anumite drepturi pe care le avea în stare naturală, însă numai în măsura necesităţii noii sale condiţii. Drepturile individuale, în măsura în care ele nu au fost abandonate, continuă să existe şi sunt eterne, imprescriptibile şi inviolabile. În caz de violare, idividul are dreptul de a se răscula împotriva puterii opresoare.

Fisiere in arhiva (1):

  • Consiliul Europei.doc

Alte informatii

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” – GALAŢI FACULTATEA DE DREPT SPECIALIZAREA - DREPT COMUNITAR MASTERAT