Curtea Penala Internationala

Imagine preview
(9/10 din 2 voturi)

Aceasta disertatie trateaza Curtea Penala Internationala.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 56 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 7 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

BIBLIOGRAFIE
Capitolul 1 NECESITATEA UNEI JURISDICŢII PENALE INTERNAŢIONALE
Capitolul 2 INSTANȚE PENALE INTERNAŢIONALE SPECIALE
2.1. Tribunalele militare de la Nurenberg și Tokio
2.2. Tribunalul militar pentru fosta Yugoslavie
2.3. Tribunalul militar pentru Ruanda
Capitolul 3 CURTEA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ
3.1. Prezentare generală
3.2. organizare, funcţionare și componență
3.3. Competenţa
3.3.1. Competenţa ratione loci
3.3.2.Competenţa ratione temporis
3.3.3. Competenţa ratione personae
3.3.4. Competenţa ratione materiae
3.4. Crime ce ţin de competenţa curţii penale internaţionale
- 3.4.1 Genocidul
- 3.4.2. Crimele împotriva umanității
- 3.4.3.Crime de război împotriva persoanelor și bunurilor protejate
3.5. Procedura în fața curții (scurtă prezentare)
4. CONCLUZII

Extras din document

Capitolul 1

NECESITATEA UNEI JURISDICŢII PENALE INTERNAŢIONALE

Progresele notabile pe care dreptul internațional penal le-a realizat în ultimul secol în domeniul incriminării celor mai grave fapte penale cu caracter internațional nu au fost însoțite și de realizări corespunzătoare pe planul creării unor instituții judiciare internaționale, care să pună în aplicare normele de drept material consacrate.

În lipsa unei asemenea jurisdicții penale, sancționarea infracțiunilor internaționale continuă să fie realizabilă, cu unele excepții limitate și conjucturale, în cadrul național, de către instanțele penale ale fiecărui stat. Convențiile internaționale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit cărora statele părți se angajează,în conformitate cu principiul aut dedere aut judicare , să caute pe autorii respectivelor infracțiuni și să-i pedepsească penal indiferent de cetățenia acestora sau a victemelor lor, ori de locul unde au fost comise faptele sau ,în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă,să-i extrădeze unui alt stat interesat,precum și să coopereze între ele,astfel ca aceștia să nu rămână nepedepsiți,ele exercitând în acest mod o competență universală cu caracter alternativ.

Convențiile internaționale respective nu stabilesc,însă,și reguli de drept judiciar sau procedural,în afara unor dispoziții destul de sumare referitoare la obligația respectării de către instanțele judecătorești naționale a garanțiilor procesuale general recunoscute și comune legislației penale a statelor civilizate.

În baza convențiilor internaționale care asigură protecția umanitară a victimilor conflictelor armate,statele contractante s-au angajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru reprimarea infracțiunilor grave,cu caracter de crime internaționale ,definite în cuprinsul acestora.

Astfel, Convențiile de la Geneva din 1949 (art.49 al Convenției I,art.50 al Convenției a II-a, art.105-108 și 129 ale Convenției a III-a și art.146 al Convenției a IV-a), Protocolul I adițional la aceste convenții, încheiat în 1977 (art.85,paragraful 1), ca și Convenția de la Geneva din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat(art.28) impun statelor semnatare, trei categorii de obligații: de a incrimina în legislația lor națională fapte grave de încălcare a regulilor umanitare, de a sancționa persoanele care comit infracțiuni de această natură și de a asigura anumite garanții de ordin procedural pentru inculpați, referitoare la judecată, dreptul de apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor.

Asemenea obligații sunt asumate de către statele părți și în cuprinsul convențiilor internaționale referitoare la reprimarea altor infracțiuni internaționale,cum ar fi genocidul (art.V al Convenției din 1948), terorismul (art.1 al Convenției din 1937), traficul de stupefiante (art.36 al Convenției unice asupra stupefiantelor din 1961).

Potrivit legislației interne a statelor, judecarea infracțiunilor de drept internațional penal este încredințată în general, instanțelor militare, acolo unde acestea există, când este vorba de crimele contra păcii și securității omenirii sau de crimele de război, și instanțelor civile în cazul celorlalte infracțiuni, acestea din urmă fiind fie instanțele ordinare, fie tribunale specializate (pentru genocid sau pentru terorism,de exemplu).

Sancționarea potrivit jurisdicției naționale a infracțiunilor incriminate prin convenții internaționale constituie o modalitate juridică necesară în actualul stadiu de dezvoltare a relațiilor internaționale, dar nu și suficientă.Practica judiciară a dovedit că lipsa unei jurisdicții internaționale permanente și imparțiale,competentă să judece toate infracțiunile cu caracter internațional , astfel cum acestea sunt definite și caracterizate prin convențiile respective, constituie o lacună majoră a dreptului internațional actual, cu consecințe extrem de defavorabile pentru comunitatea internațională în efortul tot mai organizat al acesteia de a controla fenomenul infracțional și a sancționa pe cei ce încalcă legalitatea internațională.

Dacă în cazul infracțiunilor săvârșite de către persoane particulare acest inconvenient este în parte limitat prin formele de colaborare internațională instituționalizate în cuprinsul convențiilor (asistența judiciară,extrădarea ,comisiile rogatorii etc.) în cazul celorlalte crime, care constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internațional, posibilitatea ca faptele să fie pedepsite de către tribunalele naționale este redusă, dacă nu iluzorie, deoarece asemenea infracțiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor, adevărații lor autori nefiind persoanele particulare.

Este aproape de neconceput ca pentru crimele contra păcii, violările aduse angajamentelor internaționale sau crime împotriva umanității, inclusiv genocidul, statele care patronează asemenea fapte, chiar dacă din umbră , să-și dea acordul ca executanții propriilor ordine să fie aduși în fața propriilor lor tribunale pentru a fi condamnați.

În ce privește crimele de război, s-a constatat că urmărirea efectivă a autorilor acestora , exceptând situațiile din timpul celui de al doilea război mondial, s-a făcut pe plan național numai în situații marginale, cum sunt:

a) În caz de schimbare a regimului politic în teritoriul unui stat,care a favorizat o

punere sub acuzare generală a deținătorilor puterii în timpul regimului advers (Argentina în 1976-1983, Bangladesh în 1971, Angola în 1976, Cambodgia în 1975-1978, Nicaragua în 1971-1981);

b) În cazuri de acte individuale, fără interes pentru operațiile militare (SUA în

Vietnam în 1965-1971, Olanda în Indonezia în 1949, Belgia în Republica Democrată Congo în 1965);

c) Când controlul asupra extinderii conflictului armat pe teritoriul național a

impus-o (Israelul,în 1956);

d) Când opinia publică, alertată de mass-media,e exercitat presiuni politice asupra

guvernului (Afacerea May Lay în SUA, în 1968)

Crearea unei jurisdicții penale internaționale apare astfel ca indispensabilă

pentru ca incriminarea infracțiunilor internaționale să nu rămână un simplu demers teoretic și pentru a se evita ca sancționarea celor ce încalcă legea internațională să depindă în cea mai mare parte de guvernele unor state care inspiră sau patronează asemeanea încălcări ori de interese politice conjucturale,exterioare actului de justiție.Ea condiționează într-o anumită măsură existența însăși a dreptului internațional penal și realizarea justiției penale internaționale.

Fisiere in arhiva (1):

  • Curtea Penala Internationala.doc

Alte informatii

a fost prezentata disertatie la Univ Spiru Haret