Dispunerea si Valorificarea Expertizei Medico-Legale

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Aceasta disertatie trateaza Dispunerea si Valorificarea Expertizei Medico-Legale.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 50 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 8 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

Introducere – pg. 4
Cap. I. Medicină legală
I.1.Definiţie şi istoric – pg. 5
I.2.Personalitate în medicina legală românească – pg. 8
I.3. Organizarea reţelei de asistentă medico-legală în România – pg. 12
Capitolul II. Expertiza medico-legală ca mijloc de probă
II.1. Necesitatea constatării şi expertizei, definirea ca mijloc de probă – pg.
II.2. Trăsăturile caracteristice şi dispunerea constatării şi expertizei ca mijloc de probă – pg. 18
II.3. Cazurile obligatorii de constatare şi expertiză prevăzute de lege – pg. 21
Cap. III. Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-legale
III. 1. Constatarea şi expertiza medico-legală în justiţie, norme procedurale – pg. 25
III. 2. Expertizele tehnico-ştiinţifice – pg. 29
III. 3. Dispunerea expertizei medico-legale – pg. 35
III. 4. Valorificarea constatarii şi expertizei medico-legale – pg. 46
Capitolul IV. Concluzii – pg. 49
Bibliografie - pg. 51

Extras din document

Introducere

Prin lucrarea de faţă “Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-legale” am urmărit aprofundarea cunoştinţelor despre rezultatele constatărilor şi expertizelor medico-legale Rezultatele constatărilor şi expertizelor medico-legale sunt consemnate în documente al căror conţinut ştiinţific este util justiţiei, ele fiind efectuate în acele situaţii, în care, pentru lămurirea unei cauze judiciare, sunt necesare precizări privitoare la unele aspecte medicale.

Lucrarea este structurată în patru capitole principale şi 10 subcapitole aşa cum se vede în cuprins. În debutul lucrării am definit noţiunea medicinei legale, am prezentat un scurt istoric al acesteia precum şi organizarea reţelei de asistentă medico-legală în România şi personalităţile remarcabile româneşti în domeniu. Medicina legală este o ştiinţă profund interdisciplinară, cu un domeniu propriu de activitate situat la interferenţa dintre ştiinţele juridice şi cele medicale.

Capitolul doi, l-am dedicat în exclusivitate expertizei medico-legale, arătând necesitatea acesteia ca mijloc de probă, trăsăturile caracteristice şi dispunerea expertizei ca mijloc de probă precum şi cazurile obligatorii prevăzute de lege pentru efectuarea ei. Expertizele medico-legale reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte în practica medico-legală făcând parte integrantă din categoria expertizelor. Expertizele medico-legale sunt mijloace de probă la egalitate cu forma practică în care medicina legală sprijină organele competente în soluţionarea cazurilor judiciare.

Expertiza judiciară constituie, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 din Codul de procedură penală, un mijloc de probă ală¬turi de declaraţiile părţilor, înscrisuri, mijloacele materiale de probă s.a.

În Cap. III. Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-legale, am încercat să stabilesc normele procedurale de efectuare a expertizei medico-legale în justiţie, să prezint mijloacele tehnico-stiintifice folosite în efectuarea expertizelor criminalistice, dispunerea acesteia ca moment şi legalitate şi nu în ultimul rând valorificarea rezultatelor şi importanţa lor.

Pentru a sluji procesului penal, în sensul lămuririi cauzei sub toate aspectele, probele trebuie apreciate şi interpretate în sen¬sul în care explică logic producerea unui fenomen, fie el şi infracţional. Această activitate se circumscrie sarcinii generale a organelor judiciare de a administra probele, în măsura în care toate elementele de fapt materializate în diferite acte procedurale confirmă fără dubii o versiune sau alta, pot fi verificate în procesul pena! şi dobândesc valoare probatorie. Calitatea probelor şi implicit a actului de justiţie, mai ales atunci când este vorba de infracţiuni contra vieţii, trebuie să fie ireproşabilă.

Concluziile ce se pot trage în urma studierii aprofundate a acestor acte sunt că administraera probei cu expertiză în cadrul dosarelor care au ca obiect cercetarea infracţiunilor împotriva vieţii este de mare importanţă şi că aceasta contribuie la elucidarea cazurilor într-o proporţie relativ mare, în condiţiile în care examinările de specialitate sunt efectuate în mod obiectiv şi ştiinţific.

Cap. I. Medicină legală

I.1.Definiţie şi istoric

Medicina legală este o ramură a medicinii folosită în justiţie pentru elucidarea cazurilor judiciare în care sunt necesare probe cu caracter medico-biologic pentru evitarea erorilor de judecată. Termenmul de medicină legală este utilizat în ţările latine şi este identic cu termenul de medicină judiciară folosit în tările germanice.

Medicina legală mai poate fi definită şi ca disciplină medicală de sinteză situată la graniţa dintre ştiinţele medico-biologice şi cele sociojuridice, care are drept scop, sprijinirea competentă a justiţiei, ori de câte ori are nevoie, pentru lămurirea unei cauze judiciare cu precizări cu caracter medico-biologic.

În România termenul de medicină legală este utilizat pe linie didactică dinanul 1965, iar Decretul 446/1966, îl introduce şi pe linie de reţea. Cea mai veche dovadă de implicre a medicilor în justiţie se află în codul lui Hammurabi (rege al Babilonului între 1728-1686 î.H), unde se găsesc o serie de articole ce fac referire la răspunderea şi sancţiunile medicilor în cazul greşelilor din cadrul intervenţiilor terapeutice.

„Medicina legala ar putea fi definita ca: disciplina medicala de sinteza, situata la graniţa dintre ştiinţele medico – biologice (in general concrete) si cele socio-juridice (de regula abstracte), ce are drept scop sprijinirea competenta a justiţiei ori de cate ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare (anumite) precizări cu caracter bio-medical”

Medicina legală este ştiinţa medicală ce îşi pune cunoştinţele în slujba dreptului şi, prin drept, în slujba ordinii sociale .

Dezvoltarea medicinei legale a evoluat paralel cu dezvoltarea ştiinţelor biologice şi medicale care a determinat extinderea domeniilor de aplicare a cunoştiinţelor medicale în drept. Odată cu noile descoperiri din diferite specialităţi medicale acestea au fost aplicate în ramurile dreptului (penal, civil, dreptul familiei, dreptul muncii). Evoluţia medicinei legale este direct corelată cu evoluţia normelor procedurale care reglementează sistemele de probaţiune şi care trebuie să admită aplicarea anumitor probe (admiterea amprentei ADN ca probă în justiţie s-a făcut la un timp după verificarea metodei).

Activitatea medico-legală se reflectă în expertize şi constatări care sunt mijloace de probă primare, obiective, care servesc adevărului ştiinţific. Activitatea medicinei legale este reglementată în raport de cerinţele respectării garanţiilor juridice necesare bunei desfăşurări a activităţii de justiţie pe care un stat de drept trebuie să le ofere.

Introducere

Lucrarea cu tema aleasă de mine, “Executarea silită imobiliară”, este un subiect controversat şi cu implicaţii deosebite, în cadrul analizei subiectului prin prisma celor doi subiecţi, executorul şi executatul (debitorul)

Am ales această temă, din dorinţa şi interesul de aprofundare, cu speranţa că voi înţelege mai bine actualele probleme ale societăţii şi voi putea să comunic operativ, corect şi eficient.

Prin realizarea acestei lucrări am înţeles că problemele, interesele, trebuie tratate pro şi contra pentru a descoperi adevărul despre necesitatea şi impunerea lor, deasemeni am aflat şi cauzele şi condiţiile fenomenelor tratate.

Aşa cum se vede din cuprins, lucrarea este structurată în patru capitole principale şi cincisprezece subcapitole.

În primul capitol al lucrării am prezentat consideraţiile generale privind executarea silită, un istoric al acestei activităţi, normele şi regulile acesteia, actele normative ce reglementează executarea silită, organele de executare silită precum şi modalităţile de realizare ale executării silite şi măsurile asiguratorii.

Ca o particularitate a executării silite în sistemul nostru procesual, se poate constata caracterul umanitar pe care îl prezintă executarea silită prin faptul că aceasta, în principiu, nu se poate purta asupra persoanei debitorului, ci numai asupra bunurilor sale. Tot astfel, ca o expresie a protecţiei sociale consacrate de lege, anumite bunuri, riguros determinate, nu pot fi urmărite silit, iar taxele de timbru percepute în cadrul procedurii de executare silită sunt de nivel redus.

Capitolul doi l-am dedicat executării silite imobiliare prezentând bunurile imobile ce pot fi urmărite în cadrul acestei acţiuni, instituirea sechestrului şi valorificarea bunurilor imobile sechestrate. Executarea silita imobiliara se intinde de plin drept si asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevazute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmarite decat o data cu imobilul.

În capitolul trei am descris modul de distribuire a sumelor şi contestaţia executării silite, deasemeni am prezentat şi suspendarea executării silite a bunurilor imobile. Creditorii fiscali care au un privilegiu prin efectul legii si care indeplinesc conditia de publicitate sau posesie a bunului mobil au prioritate la distribuirea sumei rezultate din vanzarea fata de alti creditori care au garantii reale asupra bunului respectiv.

Capitolul 4. Concluzii ce se desprind din această lucrare sunt că Din clipa în care a fost aplicată formula executorie pe o hotărâre judecătorească sau pe un act autentic, acesta capătă denumirea de „titlu executor” şi devine susceptibil, în orice moment, de executare silită, prin intermediul organelor administrative şi forţei publice. Regula după care hotărârile judecătoreşti nu pot fi executate decât după ce au devenit „irevocabile” şi au fost învestite cu formula executorie, suferă o singură excepţie: cazul hotărârilor date cu execuţie provizorie (art. 278-279 C. proc. civ.).

Capitolul 1. – Consideraţii generale privind executarea silită

1.1 Scurt istoric al executării silite

Executarea silită ca instituţie juridică este cunoscută încă din epoca romană. La început, creditorul era îndreptăţit să-şi execute singur dreptul său. Până la sfârşitul epocii clasice ideea de execuţie silită, prin intermediul unui funcţionar public, a fost străină dreptului roman. La romani execuţia avea un caracter mai ales penal şi cu totul extrajudiciar, datornicul fiind considerat un delicvent şi răspundea cu persoana sa de plata datoriilor. O schimbare a concepţiei romane este prefigurată de Legea celor XII table în cadrul căreia execuţia îşi pierde tot mai mult caracterul său penal, spre a se concretiza în urmărirea bunurilor debitorului.

Fisiere in arhiva (1):

  • Dispunerea si Valorificarea Expertizei Medico-Legale.doc