Etica Datoriei în Concepția lui Immanuel Kant

ETICA DATORIEI ÎN CONCEPŢIA LUI IMMANUEL KANT

1. FILOSOFIA KANTIANĂ

Născută ca cel mai frumos dar pe care zeii l-au făcut oamenilor, filosofia a apărut ca răspuns la întrebări: « ce este existenţa ? »; « care este raportul dintre existenţa subiectivă şi cea obiectivă ? »; « cum se constituie valoarea de adevăr şi bine, frumos şi dreptate ? »; « care sunt cauzele nefericirii omului pe pământ ? »; « ce este fericirea ? ». În jurul acestor probleme s-a constituit filosofia încercând să dea răspunsuri, filosofia vizând raportul omului cu lumea, cu existenţa. Filosofia încearcă să explice în ce constă condiţia umană, conceptul de condiţie umană, deasemenea situaţiile obişnuite şi cele limită. În acelaşi timp filosofia se preocupă de locul şi rolul omului, îl ajută pe acesta să ierarhizeze lumea.

Filosofia îl ajută pe om să stabilească în cunoştinţă de cauză de ce oamenii optează pentru anumite ralieri. Filosofia îl ajută pe om să se cunoască pe sine, să-şi formeze o conştiinţă de sine, care sunt propriile sale ralieri, dar raportată la realitatea socială, să-şi formeze conştiinţa alterităţii care este conştiinţa respectului pentru ceilalţi alături de care trăieşte.

Gândirea modernă s-a dezvoltat din surse variate, aducând la o formă conştientă toate motivele culturii europene în care se află adânc înrădăcinată. Chiar dacă din toate aceste surse răzbate ideea autonomizării interne a cunoaşterii, e de la sine înţeles că fiecare mişcare îşi epuizează forţele vitale şi abia apoi se arată în întreaga sa individualitate.

Natura lucrurilor şi ansamblul vieţii spirituale au condus la interferenţa orientărilor în diverse moduri, iar spiritele excepţionale de pretutindeni au cercetat şi consolidat acestă interferenţă. Însă mai înainte a fost necesară prelucrarea amănunţită şi sistematizarea treptată a ideilor existente, fapt realizat în timpul iluminismului, pentru a se putea naşte un spirit care să cuprindă structura internă a ansamblului lor într-un sistem totalizant. Acest spirit este Kant.

Importanţa sa istorică constă în aceea că în el se concentrează, în vederea unei unităţi vii, tot ceea ce gândirea modernă realizase anterior în domeniul principiilor directoare, iar, pe de altă parte, în faptul că toate firele gândirii moderne, după ce au trecut prin examinarea atentă a învăţăturii sale, au ieşit într-o formă modificată. Forţa uriaşă pe care Kant a execitat-o asupra gândirii filozofice a timpului său e posibil să se datoreze în cea mai mare parte orizontului său spiritual şi siguranţei cu care a ştiut să vadă raportul exact dintre aproape şi departe, din perspectiva propriului punct de vedere. Nu există vreo problemă a filozofiei moderne pe care el să nu o fi tratat, fie şi ocazional, şi a cărei soluţie să nu poarte amprenta spiritului său.

Această universalitate constituie doar cadrul extern, şi nu miezul măreţiei sale. Aceasta constă în energia uimitoare cu care Kant a reuşit să aducă abundenţa de idei la o înţelegere unitară şi să o prelucreze. El se dovedeşte a fi cel mai mare filozof al iluminismului şi totodată reprezentantul ei deplin. Fiecare idee a sa stă în relaţie cu celelalte şi astfel se creează o nouă unitate a întregului.

Filosofia kantiană se ridică deasupra oricărei limitări care a caracterizat iluminismul în orientările sale individuale şi inaugurează o nouă perioadă, opusă parţial iluminismului, a gândirii germane şi, în context mai larg, a gândirii europene. Filozofia lui Kant reprezintă încheierea mişcării iluministe şi tocmai de aceea împlinirea şi totodată depăşirea iluminismului.

Ceea ce însufleţeşte întrega filozofie kantiană e credinţa de neclintit în puterea raţiunii, iar acestă credinţă nu este o convingere teoretică, ci depăşeşte din capul locului domeniul funcţiunii teoretice, originând în raţiunea morală a speciei umane. Din acest punct central care un a fost acela al unui gând pur teoretic, ci al unei convingeri personale trebuie privită doctrina kantiană pentru a o înţelege în totalitate şi a o preţui. În aceasta constă şi adevărata sa relaţie cu iluminismul. Ele au în comun străduinţa de a păstra locul raţiunii şi de a-i asigura primatul atât în domeniul lucrurilor sensibile, cât şi în cel al umanului şi supraumanului.

Punctul central al filosofiei lui Kant îl constituie, deci, personalitatea sa. Dintre toţi marii gânditori, el este dovada vie că istoria filosofiei un este o curgere uniformă de necesităţi abstracte, similară desfăşurării unui fir la războiul de ţesut, ci un loc de întâlnire al gânditorilor, dar şi că, prin fiecare sistem important, avem înaintea noastră, într-o concentrare individuală, puterile ideatice ce schimbă lumea.

2. VIAŢA ŞI OPERA LUI IMMANUEL KANT

Destinul celor mari este singurătatea. În această privinţă rareori viaţa unei personalităţi a constituit o dovadă mai grăitoare decât cea alui Kant. Născut la periferia vieţii culturale germane şi menţinut în cercul îngust al locurilor natale până la sfârşitul vieţii, el un a avut niciodată fericirea care-i revine geniului în contact cu spirite asemeni lui. Nici măcar în timpul şcolii nu a fost sub protecţia vreunui om important, iar dintre îndemnurile pe care le-a primit în dezvoltarea sa nu e nici unul de o importanţă hotărâtoare. Cu atât mai importantă e evidenţierea sa în acest context. Pregătirea individuală a spiritului său e evidentă chiar şi atunci când influenţa unor mari filosofi precum Leibniz şi Hume a intervenit hotărâtor în evoluţia sa. Şi astfel în opera lui Kant se simte respiraţia proaspătă a originalităţii. Din perspectiva solitudinii sale, el creează într-o formă originală gândurile care au animat epoca şi oferă dovada că lumea poate fi cunoscută fără să fie văzută, dacă o porţi în tine.

Immanuel Kant se naşte la 22 aprilie 1724 la Königsberg, capitala Prusiei Orientale, ca fiu al unei familii de meşteşigari de origine scoţiană. Elev la "Colegium Fredericianum", este remarcat de timpuriu de directorul acestei instituţii, Franz Albert Schultz, care îl sprijina în timpul studiilor. În 1740 se înscrie la Universitatea din Königsberg, la Facultatea de filosofie; studiile le face în grele condiţii materiale, fiind nevoit să părăsească universitatea în 1746. Este perceptor în familii înstărite, reuşind să economisească nişte bani cu care publică mai multe lucrări. Dintre acestea, una trecută aproape neobservată în acel moment, în care aplică principiile lui Newton şi la originea sistemului solar, nu numai la structura lui actuală, este înrudita cu cosmogonia elaborată de Laplace patruzeci de ani mai tarziu, de unde şi denumirea de "teoria Kant-Laplace". Abilitat ca privat-docent, ţine prelegeri la universitate dar şi acasă, îmbrăţişând cu timpul tot mai multe domenii: logica, metafizica, matematica, mecanica şi fizica teoretică, etica, dreptul natural, pedagogia.