Rolul Familiei în Prevenirea Fenomenului de Delincvență Juvenilă

INTRODUCERE

Societatea îşi permite a judeca şi evalua modalitatea de comportament a membrilor sǎi , potrivit gradului de conformare a respectivului comportament la normele şi valorile accceptate .dar şi recunoscute unanim. Având ca şi instrumente de „convingere” a comunitǎţii existente,controlul social şi adaptarea,societatea îşi permite sǎ transmitǎ membrilor sǎi , modelul normativ şi cultural pe care aceasta îl promoveazǎ .În urma acestei „lecţii”în care se învaţǎ rolurile sociale ce trebuie a fi îndeplinite ulterior,se obţine şi rǎsplata mult aşteptatǎ - integrarea socialǎ . Fiecare individ are posibilitatea sǎ asimileze cunoştinţe,deprinderi şi reguli ca mai apoi sǎ le punǎ în aplicare în calitate de membru activ al societǎţii. Una din principalele funcţii ale societăţii o constituie generarea, menţinerea şi transmiterea din generaţie în generaţie a valorilor ce definesc specificul societăţii, matricea sa structurală. Această funcţie se regăseşte la nivelul grupurilor şi organizaţiilor sociale. O altfel de funcţie este realizată prin intermediul unui proces social fundamental, şi anume socializarea.

Socializarea se prezintă ca un proces complex de devenire a omului ca fiinţă socială, de însuşire a unor norme, valori şi roluri sociale. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. În această interacţiune el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi sociale. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, şcoala, instituţiile culturale, politice, economice etc., împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare. Produsul acestor instanţe socializatoare îl constituie personalitatea de bază care corespunde modelelor culturale (de gândire şi de acţiune) care definesc matricea fundamentală a societăţii respective. Tocmai din acest motive,am considerat că abordarea unei teme precum cea de faţă este de maxim interes. Familia este instituţia de bază a acestei societăţi în care trăim,reliefându-şi rolul deosebit de important în fiecare domeniu abordat.

Am început în primul capitol cu o prezentare succintă a fenomenului de delincvenţă juvenilă,stabilind într-o oarecare măsură un cadru ferm pentru înţelegerea provenienţei acestui fenomen şi a dezvoltării sale continue. Încercând să stabilească resorturile ce-l determină pe minor să înfăptuiască o infracţiune, cercetătorii au ridicat o serie de întrebări: minorul este delincvent sau bolnav? În capitolul următor am încercat să definesc cauzalitatea delicvenţei juvenile având ca bază scenariile epistemiologice existente de-a lungul timpului Este delincvenţa juvenilă un fenomen banal şi pasager, care trece odată cu vârsta adolescenţei? Minorul este delincvent sau victimă? Specialiştii care studiază acest fenomen vorbesc de cauze, factori, motivaţii ale delincvenţei juvenile, sau de profile delincvente. Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între mai multe categorii de factori: biologici, psihologici, psihiatrici, sociologici, economici etc. Dar factorii determinanţi în producerea actului criminogen sunt dependenţi de structura bio-psihologică a individului, precum şi de factorii educativi socio-familiali. Cauzalitatea delincvenţei juvenile devine dificilă de înţeles doar prin prisma unei singure teorii.Se impune o cercetare multiplă.De exemplu,dacă un adolescent face parte dintr-un grup delincvent,acest fapt nu se datorează numai lipsei de educaţie sau numai din pricina unor carenţe în dezvoltarea personalităţii.Cauzele acestui fenomen nu pot fi epuizate doar folosind o singură teoriei,dimpotrivă,sunt abordaţi şi alţi factori care concură la încadrarea minorului în „cariera „sa infracţională. Evoluţia delincvenţei juvenile în societatea contemporană a determinat organismele internaţionale şi naţionale să se preocupe de reeducarea minorului în conflict cu legea, iar prevenirea delincvenţei juvenile este o parte importantă în reducerea criminalităţii în soci¬etate. Tocmai din acest motiv am completat acest capitolul cu norme din legislaţia internă şi internaţională. În dreptul internaţional se conturează tot mai mult un consens în a defini drept copil orice persoană sub vârsta de 18 ani. În acest sens, oricine sub această vârstă are dreptul la protecţie specială în cadrul unui proces. Regulile Naţiunilor Unite cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate definesc drept minor „orice persoană sub vârsta de 18 ani”. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului defineşte copilul drept „orice persoană în vârstă de până la 18 ani, cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai devreme în conformitate cu legislaţia naţională”, astfel că vârsta majoratului este determinată de fiecare stat în parte Motivul principal din cauza căruia delicvenţa juvenilă atinge cote alarmante îl reprezintă lipsa ori gradul scăzut de educaţie primit atât în cadrul familiei, cât şi în instituţiile de învăţământ, care dovedesc pe zi ce trece o ineficienţă dramatică. De asemenea, scăderea vârstei de la care minorii pot răspunde penal pentru faptele lor se înscrie într-o tendinţă generală în dreptul european al minorului

În capitolul III este abordat direct rolul familiei în dezvoltarea fenomenului infracţional. Sunt reliefate funcţiile principale ale acesteia,laolaltă cu aportul familiei la modelarea comportamentelor copiilor şi la dezvoltarea personalităţii lor. Familia asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. În perioada pubertăţii, schimbările fiziologice produse în organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări perseverente şi afectuoase, prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit.

Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale. Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. In realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Parinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur.