Studiul privind politica penală a legiuitorului român în materia infracțiunilor contra vieții

Necesitatea de a pune la dispoziția acestui concept o definiție care ar fi aptă să răspundă obiectivelor și scopurilor, rezidă în depășirea dificultăților teoretice care presupune “nu atât crearea unei definiții noi care ar părea mai fundamentată sau mai «adevarată» decât cele care au precedat-o, ci mai degrabă o reflecție critică asupra tipului metodologic ce tinde să elucideze însăși natura demersului în cauza și limitele care îi sunt inerente” Astfel, în perspectiva metodologică sunt conținute toate conotațiile pe care definiția politicii penale le va dobândi.

În mod tradițional, cei care sunt preocupați de oferirea unei definiții sunt doctrinarii, din dorința de a purta discuții pe baza unor noțiuni care prezintă interes pentru societate, în scopul de a le clarifica conținutul. Sub influența dezbaterilor din literatura de specialitate, legiuitorul, responsabil cu elaborarea unei politici penale, va acționa, de cele mai multe ori, în sensul stabilit de doctrină.

Rolul doctrinei este astfel de a pune în discuție toate problemele ce privesc politica penală a statului, încercând să aducă soluții acestor probleme.

Capitolul I

Considerații generale privind conceptul de politică penală

Secțiunea 1. Tipuri de definiții compatibile conceptului de politică penală

1.1.Definiția politicii penale prin gen proxim și diferența specifică

Văzută ca un răspuns al societății la fenomenul infracțional, politica penală a fost inițial definită ca „ansamblul procedeelor represive prin care statul reacționeaza contra crimei”. Această definiție aparține lui Ludwig Feuerbach, cel căruia îi este atribuită și expresia de «politică penală». Din punct de vedere metodologic, aceasta este o definiție prin gen proxim și diferență specifică, ce constă în a caracteriza un fenomen pornind de la trăsăturile pe care le împărtășește cu alte fenomene și de la acele trăsături care îi sunt particulare și prin care se diferențiază de acestea

O astfel de definiție întâmpină mai multe dificultăți, prima dintre acestea privind găsirea unui gen proxim, a unei familii mai vaste în care politica penală să se înscrie. Genul proxim la care se raportează definiția prezentată îl constituie procedeele represive, ele însele reprezentând noțiuni imprecise. O altă deficiență a acestui fel de definiție constă în faptul că, ea considerând procedeele represive ca gen proxim, se referă apoi la diferența specifică a acestor procedee, și nu a politicii penale În acest fel, singurele trăsături ale politicii penale privesc faptul de a fi un ansamblu de procedee represive și care are o anumită finalitate. Or, pentru o autentică definiție a politicii penale nu trebuie să privim doar părțile sale, adică procedeele folosite, stabilindu-le trăsăturile ce le disting de alte procedee, pentru ca apoi să spunem ca politica penală este ansamblul acestor părți.

O definiție prin gen proxim și diferența specifică ar trebui să descopere trăsăturile cu adevărat comune ansamblului elementelor constitutive , ori în cazul politicii penale și al procedeelor represive, acest lucru se dovedește foarte dificil, tocmai datorită ambiguității terminologice. Astfel, acest gen de definiție se dovedețte insuficient, și, chiar dacă până la un punct poate fi util, trebuie completat cu o abordare metodologică diferită.

Potrivit definiției lui Feuerbach, politica penală este sinonimă cu teoria și practica sistemului penal , o concepție care este tributară epocii în care a fost formulată, în sensul că specific acestei perioade este gândirea unor măsuri împotriva crimei, având un caracter preponderent represiv. Feuerbach pune accentul pe necesitatea ca responsabilitatea să nu fie atribuită doar judecatorului și procurorului, insistând asupra ideii unei abordări globale asupra problemei. Astfel, faptul infracțional este văzut ca un adevarat fenomen social la care răspunsul trebuie să fie pe măsură , adică să dea naștere unei colaborări între reprezentanții tuturor sferelor sociale, în încercarea de control a acestui fenomen.

Henri Donnedieu de Vabres care încadrează noțiunea de politică penală în urmatorii termeni: „cel mai bun mod de a reacționa, ca pedeapsă și represiv contra crimei”, optează tot pentru acest tip de definiție, cel prin gen proxim și diferență specifică. Definiția oferită de acesta pune accent pe modalitățile de reacție contra crimei, definind politica penală prin intermediul elementelor sale, respectiv a mijloacelor punitive și represive. Această definiție suferă de aceleași deficiențe, de vreme ce autorul ei nu se interesează asupra problemei existente crimei, lasând această preocupare criminologilor și psihiatrilor, ci asupra procedeelor ce trebuie create pentru a lupta contra crimei printr-o acțiune pe termen lung.