Evaziunea fiscală în contextul integrării României în Uniunea Europeană

INTRODUCERE

În orice economie, scopul principal al unui sistem fiscal este de a constitui o sursă stabilă şi solidă de venituri publice. Pe de altă parte, un sistem fiscal trebuie să aibă ca obiective susţinerea dezvoltării economice a ţării şi sprijinirea categoriilor sociale defavorizate.

Realizarea acestor obiective trebuie să fie însoţită de preocuparea permanentă a administraţiei fiscale pentru creşterea eficienţei sale. În acest proces, un factor de o importanţă deosebită este reprezentat de reducerea evaziunii fiscale, în condiţiile în care aceasta contribuie la diminuarea eficienţei structurilor statale, fiind în acelaşi timp un factor generator de corupţie.

Prezentă atât în cadrul economiei de suprafaţă, cât şi la nivelul economiei subterane, unde fenomenul este generalizat, evaziunea fiscală a atins, în ultimii ani, în România, dimensiuni relativ mari.

Desigur, acest fenomen nu este specific doar României, sau doar ţărilor cu o economie de piaţă în formare (cum a fost cazul ţării noastre, în perioada de după 1989).

Fenomen tot atât de vechi pe cât este însăşi existenţa impozitului propriu-zis, evaziunea fiscală nu are graniţe de timp sau de spaţiu. Cu toate acestea, amploarea acestui fenomen prezintă diferenţe sensibile de la o ţară la alta, în general considerându-se că în ţările cu economii dezorganizate, instabile, unde corupţia se manifestă din plin, economia subterană şi evaziunea fiscală sunt la ele acasă.

Evaziunea fiscală are consecinţe, în primul rând, la nivel macroeconomic, constând în privarea statului de veniturile cuvenite, prin aceasta diminuându-se posibilităţile de manevră în economie şi în domeniul social.

Pe de altă parte, întreprinderile care se sustrag plăţii impozitelor, având costuri mai mici, vor face o concurenţă neloială agenţilor economici care-şi îndeplinesc obligaţiile fiscale, distorsionând,

astfel, bunul mers al mecanismelor pieţei libere, subminând unele domenii de activitate.

Considerată, de unii analişti economici, o „manifestare brută a democraţiei”, evaziunea fiscală ar avea, în unele viziuni, efecte favorabile pentru prosperitatea unei naţiuni. „În urma evaziunii fiscale s-ar putea să aibă de câştigat economia în ansamblul ei, dacă eficienţa cu care sunt utilizate resursele rezultate din evaziune este mai mare decât cea pe care ar fi obţinut-o guvernul pentru aceste fonduri” .

Astfel, dacă pe termen scurt evazioniştii au de câştigat, iar statul (puterea publică) a pierdut, chiar mai mult decât o nerealizare a resurselor bugetare, pe termen lung, au de pierdut şi ceilalţi contribuabili care nu au recurs la evaziune fiscală, printr-o posibilă creştere a sarcinii fiscale a acestora, ceea ce îi poate determina şi pe aceştia, într-un final, să apeleze la evaziune fiscală.

Acceptarea şi generalizarea acestui fenomen, însă, ar însemna, fără doar şi poate, acceptarea suprimării, în timp, a statului, ori acest lucru este, în epoca modernă, imposibil, având în vedere faptul că „niciodată şi nicăieri în lume, iniţiativa privată nu a fost capabilă să asigure, ea singură, echilibrul social şi economic al unei naţiuni” . Existenţa statului, în epoca modernă, este impusă de rolul acestuia, în primul rând, pe plan social şi economic, exercitat prin mecanismul bugetar, respectiv prin politica de cheltuieli şi de procurare a veniturilor publice.

Prin urmare atitudinea cea mai eficientă faţă de fenomenul evazionist este aceea de a realiza o bună administrare a lui, la nivelul identificării, previzionării, controlului şi valorificării acestuia.

Trecând de la abordarea conceptuală a noţiunilor de sistem fiscal, politică fiscală, presiune fiscală, economie subterană şi evaziune fiscală la analiza cauzelor şi implicaţiilor, mai ales la nivel

macroeconomic, ale fenomenului evazionist, în ţara noastră, lucrarea de faţă este o încercare de a trata fenomenul evaziunii fiscale în contextul aderării României la Uniunea Europeană.

În a doua parte a lucrării s-a realizat o analiză a evaziunii fiscale identificate, în România, din punct de vedere al nivelului şi structurii acesteia, pe baza datelor oficiale obţinute în urma activităţii de control fiscal, urmărindu-se în final o încercare de dimensionare a sumelor totale sustrase bugetului public, atât ca sume absolute cât şi ca ponderi în deficitul bugetului general consolidat şi în produsul intern brut.

Ultima parte a lucrării abordează subiectul transpunerii aquis-ului comunitar în legislaţia românească privind combaterea evaziunii fiscale, în noile condiţii ale integrării ţării noastre în Uniunea Europeană, prin prisma interesului extern de protejare a intereselor financiare ale acesteia.

Doresc să mulţumesc, cu această ocazie, Domnului Profesor Universitar Doctor Beju Viorel pentru îndrumarea meticuloasă şi pertinentă pe care mi-a oferit-o, pe tot parcursul anilor în care i-am fost studentă şi masterandă, precum şi tuturor profesorilor care au contribuit la formarea mea profesională.

CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA SISTEMULUI FISCAL ACTUAL ÎN ROMÂNIA

1.1. Teorii contemporane privind fiscalitatea

Teoria economică şi practica politică au impus, în timp, două mari abordări fiscale, strâns legate de concepţiile privitoare la rolul statului în economie.

Acele teorii economice şi doctrine politice care se axează pe stimularea liberei iniţiative, cu menţinerea unui rol redus al statului în economie sunt, în mod clar, adeptele unei fiscalităţi reduse, considerând că orice formă suplimentară de impunere înseamnă, de fapt, reducerea capacităţii private de decizie pentru investiţie şi consum, decizie considerată a fi, din start, mult mai eficientă decât cea a statului „nivelator”.

Aceste teorii au fost dezvoltate, în perioada postbelică, de adepţii neoclasicismului economic, curent reprezentat, în special, de profesorul Milton Friedman , şi a devenit parte a doctrinei politice, în special, pentru partidele conservatoare din lumea anglo-saxonă .

În viziune neoclasică impozitul este perceput, mai degrabă, ca o variabilă financiară decât ca o variabilă instrumentală. Spre deosebire de keynesişti, care sunt preocupaţi de găsirea unei rate a presiunii fiscale susceptibile să permită realizarea obiectivelor macroeconomice (cum ar fi, de exemplu, utilizarea deplină a forţei de muncă), neoclasicii se preocupă mai ales de determinarea modalităţilor optime de finanţare a cheltuielilor publice, adică de obţinerea unei structuri fiscale optime. Problema constă în găsirea acelui impozit care să perturbe, cât mai puţin posibil, mecanismele pieţei. Numai în asemenea condiţii, se afirmă, impozitul poate fi utilizat ca o variabilă de politică economică.