Implantările în Străinătate ca Modalitate de Extindere a Afacerilor Companiei

Introducere

Prin lucrarea de faţă “Implantările în străinătate ca modalitate de extindere a afacerilor companiei” am urmărit stabilirea necesităţii şi formelor de extindere a afacerilor pe plan internaţional, pentru o eficientizare a companiilor în mediul actual, în contextul internaţionalizării.

De-a lungul timpului, literatura de specialitate a încercat să surprindă cauzele care stau la baza formării şi evoluţiei fluxurilor internaţionale de capital, în special în forma investiţiilor directe în străinătate.

Aceasta, datorită importanţei lor în creştere, a dinamicii şi caracteristicilor lor. O serie de explicaţii, date pe parcurs, s-au dovedit a fi mulţumitoare, dar şi-au păstrat un pronunţat caracter fragmentar, ele vizând, pe rând, diferite laturi ale acestui proces atât de complex, fără a alcătui o teorie integratoare.

După cum afirmă literatura de specialitate, foarte multe dintre ele derivă din strategiile urmărite de firmă, fie pe plan intern, fie extern. De aceea, motivaţia a fost transpusă în decizia de a investi sau nu într-o anumită zonă geografică, în funcţie de particularităţile istorice, economice şi sociale pe care aceasta le prezenta.

Teoria a acumulat, astfel, numeroase detalii, unele esenţiale altele nu, din care cu greu poate fi desprins un fir călăuzitor care să ne conducă la o teorie generală a investiţiilor străine directe de capital şi să creioneze imaginea reală a comportamentului de ansamblu al corporaţiilor multinaţionale. Dispunem, totuşi, în prezent, de o serie de teorii care îşi extrag substanţa din modul cum acţionează diferite forţe ale pieţei, din climatul investiţional intern şi internaţional, din natura obstacolelor puse în calea comerţului, din factorii care influenţează structura costurilor şi aşa mai departe.

Una din cele mai cunoscute teorii cu privire la motivele ce stau la baza deciziei de a investi şi de a produce anumite bunuri peste hotare este cea care se referă la imperfecţiunea pieţei bunurilor economice şi factorilor de producţie.

Această teorie a fost invocată de către cercetătorul american Stephen H. Hymer deja în anul 1960.1) Potrivit postulatelor formulate de el, motivul pentru care o firmă decide să investească în străinătate poate fi rezumat într-o singură frază: dorinţa de a obţine unele avantaje pe care, din diferite cauze, piaţa locală, deocamdată, nu i le oferă.

În condiţiile liberei concurenţe caracterizată prin omogenitatea produselor şi accesul liber la factorii de producţie, când nu existau bariere în calea intrării pe piaţă şi nici economie de scară, exportul de mărfuri reprezenta forma principală de legătură internaţională.

Introducere

Amplasarea unor capacităţi de producţie peste hotare nu prezenta avantaje deosebite, fapt pentru care investiţiile directe îndreptate spre alte state aveau un caracter sporadic, întâmplător, ele nu au lipsit cu desăvârşire, dar nici n-au constituit o trăsătură caracteristică a economiei mondiale, aflată şi ea într-un stadiu embrionar de formare.

Abia după ce societatea a căpătat într-o serie de state o organizare industrială, iar firmele au trecut la diferenţierea produselor lor, afirmându-se prin marcă şi calificare specială în domeniul marketingului, au apărut şi obstacolele în calea pătrunderii pe piaţă, concurenţa imperfectă devenind dominantă.

În noul context al concurenţei imperfecte, unele firme au început să aibă un oarecare dezavantaj în raport cu cele locale, fie că nu s-au putut familiariza cu condiţiile pieţei interne, fie că s-au văzut afectate de o serie de dezechilibre ale acesteia, pe care nu le-a putut depăşi fără pierderi insuportabile.

Firmele multinaţionale încearcă, înainte de toate, să-şi pună în valoare avantajele monopolistice pe pieţele externe. O parte din aceste avantaje (diferenţierea produselor, proprietatea exclusivă asupra unor tehnologii de fabricaţie, cunoştinţe de marketing, iscusinţă managerială, accesul la piaţa de capital şi altele) au fost remarcate mai înainte.

Toate acestea oferă firmelor multinaţionale un anumit avantaj faţă de competitorii lor situaţi în străinătate, care le compensează costurile adiţionale determinate de operarea la distanţă faţă de ţara de origine. Dacă nu ar avea loc un asemenea proces, atunci deplasarea capitalului nu s-ar justifica.

Totodată, nu trebuie omis faptul că firmele multinaţionale sunt în cea mai mare parte a lor oligopoliste. Virtual, toate multinaţionalele se bucură de o considerabilă putere pe piaţă.

Piaţa pe care operează ele funcţionează ca un oligopol uriaş, în cadrul căruia barierele de intrare sunt absolut necesare pentru menţinerea unor rate înalte ale profitului.

Dacă aceste obstacole, dintr-un motiv sau altul, ajung să se erodeze pe piaţa internă, atunci firmele găsesc mai profitabilă plasarea capitalurilor peste hotare, acolo unde concurenţa este mai puţin acerbă.

Deşi această deplasare presupune costuri mari, deoarece investitorii sunt puşi în situaţia de a opera în medii nefamiliare, numai firmele extrem de puternice îşi permit să le suporte. Cel puţin pentru o bună perioadă de timp, avantajele monopolistice ce decurg din marca de comerţ, patente de invenţie, know-how şi sistemul organizaţional nu pot fi cumpărate sau multiplicate de către competitorii locali.

Cap. I. Internaţionalizarea activităţii firmelor

1.1. Forme şi strategii de internaţionalizare

Transformările care au loc astăzi în economia mondială au atins un ritm extrem de alert. Aceste transformări se manifestă la toate nivelurile organizării afacerilor adică, atât la cel macro-, mezo-, cât şi la cel microeconomic.

O astfel de schim¬bare permanentă, uneori foarte rapidă, alteori ceva mai lentă, a factorilor de mediu eco¬nomic internaţional, influenţează şi antrenează în mare măsură şi evoluţia întreprinderilor economice.

Ceea ce, însă, s-a remarcat cu deosebită pregnanţă, mai ales în ultimele decenii, au fost transformările pe care le-au suferit corporaţiile mul¬tinaţionale, din punct de vedere evolutiv, al adaptării permanente la mediul de afaceri în care operează.

Constituindu-se într-o succesiune de faze sau etape consecutive, aceste schimbări la care au fost supuse firmele de afaceri constituie un întreg proces de redimensionări şi realocări de fonduri, în scopul menţinerii lor la parametri înalţi ai competi¬tivităţii internaţionale.

Urmărind în permanenţă să sporească eficienţa economică a activităţilor, pe termen scurt, mediu sau lung, să crească vânzările, să câştige noi pieţe de desfacere şi să dezvolte noi capacităţi de producţie, dând un răspuns adecvat mişcărilor concurenţei, de-a lungul timpului, firmele au căutat noi oportunităţi de afaceri în afara spaţiului economic al ţărilor de origine. Activitatea lor economică a fost supusă, astfel, unui intens proces de internaţionalizare.

Deşi, aşa cum menţionează unii autori,2) este greu să se vorbească, încă, despre o teorie a in-ternaţionalizării întreprinderii, deoarece nici măcar termenul, în sine, nu este pe de¬plin clarificat, totuşi, în linii mari, acesta este folosit pentru a descrie creşterea graduală a implicării firmei în afacerile internaţionale, respectiv modul în care ea reacţionează la schimbările de mediu economic în care evoluează.