Marketingul produselor agroalimentare - Piața cerealelor în România

CAP. I - Piața - abordare teoretică și metodologică

1.1 . Conceptul de piață

Mecanismul de piață sau, mai exact, interacțiunea între forțele generate de cerere și ofertă, constituie esența conceptului de piață. În această secțiune este prezentată logica care stă la baza utilizării mecanismului de piață în stabilirea prețurilor și a ofertei (cantităților de produse), logică aplicată tuturor mecanismelor de piață, indiferent de profil și incluzând piața cerealelor și, implicit, piața produselor de panificație.

Este cunoscut faptul că mecanismul de piață poate opera complet atunci când populația (consumatorii) se înscriu într-o anumită logică de piață. Principala motivare a ofertanților de bunuri și servicii constă în obținerea unui profit ridicat.

Cumpărătorii, însă, sunt motivați prin dorința de a obține cât mai mult cu banii lor. În timp ce există o mică dispută în rândul economiștilor referitor la această logică de funcționare a mecanismului de piață, există un dezacord fundamental referitor la faptul dacă atât de „disputatul” mecanism de piață este bazat pe „natura umană” sau reprezintă cunoscutul „learned behavior” (comportament învățat).

Economiștii neoclasici sunt de părere că o asemenea conduită face parte din „natura umană”. „Mediul de lucru” al economiei neoclasice este ușor de caracterizat.

Cumpărătorii încearcă să își maximizeze utilitatea prin cumpărarea de bunuri. În acest sens, ei măresc numărul de bunuri cumpărate până la momentul în care câștigul de la o unitate în plus este balansat de ceea ce trebuie să ofere pentru a obține această unitate marginală. Cu alte cuvinte, ei încearcă să maximizeze utilitatea sau satisfacția asociată cu consumul de bunuri și servicii.

Ca un exemplu concret, să presupunem că, printr-o tactică de marketing, o firmă de comercializare a pâinii oferă 4 pâini pentru prețul de 3 pâini.

În viziunea ecomomiștilor neoclasici, majoritatea cumpărătorilor va alege această ofertă datorită „naturii umane”. În „mintea” cumpărătorului se formează gândul câștigului marginal, chiar dacă în realitate ei aveau nevoie de două pâini, vor opta pentru patru.

În mod similar, salariații își oferă serviciile către firmele care vor să îi angajeze, prin echilibrarea venitului provenit din salariul pe care îl câștigă și pierderea plăcerii pe care ar avea-o altfel prin relaxare.

Toate aceste argumente conduc către o cerere de bunuri și o ofertă de factori productivi, ceea ce, în esență, caracterizează o piață. În mod similar, producătorii încearcă să producă bunuri asfel încât costul de producție al unității marginale să fie egal cu profitul pe care îl generează. În acest fel ei maximizează profiturile, de asemenea firmele angajează salariați până în momentul în care costul noului salariat este egal cu valoarea producției pe care noul angajat o va realiza.

În concluzie, teoria neoclasică implică agenți economici (fie individuali sau firme) care optimizează câștigurile în funcție de toate constrângerile relevante. Valoarea câștigului este strâns legată de dorința nelimitată intersectată cu constrângeri (mai exact cu lipsă). Tensiunile și problemele decizionale sunt rezolvate de piață. Prețurile sunt semnalele care spun agenților economici dacă dorințele lor contradictorii pot să fie soluționate.

Instituționaliștii, însă, sunt de părere că asemenea conduită a fost asimilată și dobândită pe măsura apariției mecanismului de piață. Această mișcare puțin cunoscută a luat amploare după secolul XX, devenind astfel o puternică școală de gândire economică.

Fondatorul acestei școli a fost renumitul economist Thorstein Veblen, binecunoscut pentru cartea sa, publicată în anul 1899, „The Theory of the Leisure Class” („Teoria clasei tihnite”). Veblen a susținut că ținta principală a oricărui om de afaceri nu constă în a produce bunuri în conformitate cu cele mai înalte interese ale societății, ci în a obține profit, mai degrabă o expresie sinonimică și destul de dăunătoare.

Instituționaliștii argumentează că mediul economic al oricărei persoane este explicat în mare măsură de societatea căreia îi aparține și în special de instituțiile din care face parte. Acestea includ firme, biserici, familii, guverne, instituții de caritate - cu alte cuvinte orice instituție care prevede o anumită conduită, tradiție și cunoștințe.

De asemenea, indivizii înșiși pot crea noi instituții sau pot schimba tradiții deja existente cu unele noi, dar instituțiile conservatoare au fost rezistente la orice schimbare. Numai în timpurile moderne ritmul de viață a fost mai accelerat. Instituționaliștii sunt de părere că motorul care stă la baza oricărei schimbări este tehnologia și ritmul rapid care învăluie de la an la an aproape fiecare sector.

Instituționalismul a fost în parte o reacție la principiul economic de echilibru al lui Alfred Marshall.

Modelul său matematic a descris economia într-un echilibru static, nefiind în conformitate cu realitatea.

Lumea reală este într-un flux continuu. De fapt, instituționaliștii folosesc adesea teoria evoluționistă pentru a descrie modul de funcționare a economiei.

În concluzie, instituționaliștii favorizează democrația, egalitatea și reglementările guvernamentale referitoare la piață. Ei refuză ideea conform căreia indivizii sunt motivați în întregime doar de profit și interes propriu și întăresc ideea că sunt înzestrați cu un altruism original.