Piața Asigurărilor din România

REZUMAT

Prezenta lucrare este structurată pe trei capitole, concluzii şi bibliografie.

În primul capitol, Piaţa Asigurărilor din România, am prezentat piaţa asigurărilor prin prisma istoriei asigurărilor din cele mai vechi timpuri şi pana în anul 2009.

În capitolul doi am prezentat principiile şi structura unei asigurări prin conceptul de asigurare, modalităţi de acţiune, funcţiile asigurări, elemente tehnice şi evoluţia piaţei asigurărilor din România în anul 2010.

În capitolul trei am arătat noutăţile de pe piaţa asigurărilor din România şi tendinţele pe piaţa asigurărilor pentru anul 2011.

Cuvinte cheie: piaţă, asigurare, risc, concurenţă, criză.

CAPITOLUL I

EVOLUŢIA ASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA

1.1 Cele mai vechi informaţii despre asigurări

Diferitele cercetări de specialitate, efectuate asupra istoriei unor popoare şi civilizaţii umane, au stabilit că originile pactului de asigurare poate fi depistat încă din antichitate. Deci, instituţia asigurării îşi are rădăcinile în dreptul antichităţii , omul având ca scop protejarea sa, a familiei şi a patrimoniului dobândit .

În sens lingvistic, verbul a asigura înseamnă „a da o garanţie pentru înfăptuirea unui lucru; a garanta; a face ceva să fie sigur”. Prin substantivul asigurare se înţelege: „Acţiunea de a (se) asigura”; „Punere în siguranţă; garantare”, precum şi „Încredinţare, promisiune fermă” . Arheologii au descoperit probe care demonstrează existenţa unor societăţi de întrajutorare naturală a cioplitorilor de piatră în Egiptul Antic, din anul 4500 î.Hr. Chinezii, care transportau marfa pe râurile şi fluviile Chinei, o împărţeau (divizau) în mai multe compartimente pentru a elimina riscul de a pierde întreaga cantitate de produse până la destinaţie . În anul 300 î.Hr., babilonienii organizau transporturile în caravane, iar, în cazul furturilor, prejudiciul era suportat în comun de către comercianţi. Codul lui Hammurabi cuprindea 282 clauze şi demonstra că babilonienii erau foarte buni comercianţi

şi aveau cunoştinţe despre un contract, valoarea banilor şi înmulţirea lor prin împrumuturi, pe camătă cu dobândă simplă şi compusă . Pericle, în sec. al V-lea î.Hr., a întemeiat corporaţii având ca scop ajutorarea membrilor în cazul unor probleme a căror rezolvare depăşea posibilităţile individuale şi, mai cu seamă, în situaţiile catastrofale ale existenţei lor.

Legile Rhodonului, în sec. al IX-lea î.Hr., au constituit baza teoretică şi practică a uzanţelor în ceea ce priveşte averea comună . Împăratul roman Claudius (10 î.Hr. – 54 d.Hr. ), pentru a încuraja importul de grâu, şi-a asumat responsabilitatea unui adevărat asigurator, deoarece a luat asupra sa toate pierderile ori pagubele suferite de persoanele care transportau produse . La Roma, Colegiul funerar din Lanuvium organiza funeraliile membrilor săi, dar cu condiţia ca aceştia, de-a lungul vieţii, să fi plătit o cotizaţie pentru a fi folosită la înmormântare. Împrumutul maritim, cunoscut la greci şi la romani, avea multe puncte comune cu asigurările existente în antichitate. Astfel, comerciantul obţinea un împrumut în bani pentru a organiza transportul. În cazul în care nava dispărea, împrumutul respectiv nu era restituit. Dacă nava ajungea la destinaţie, suma împrumutată era restituită, adăugându-se la această sumă o dobândă ridicată (în vederea suportării riscului).

1.2. Despre asigurări, în Europa Evului Mediu

În Europa Evului Mediu, asociaţiile lucrătorilor, vânătorilor, artiştilor aveau corporaţii care erau organizate pe baza solidarităţii între membri. Aceştia erau despăgubiţi în caz de incendiu, de accident de muncă, de survenire a bolilor sau a îmbătrânirii. Împrumutul maritim a fost interzis în anul 1234 de către Papa Grigore al IX-lea, deoarece existau foarte multe abuzuri din cauza dobânzilor foarte mari. Prima legislaţie, L’uffizzio di Mercanzia, a apărut în Italia la Geneva (1350) şi sancţiona uzurile comerciale. În 1435 a apărut Legislaţia catalană,cea mai bună legislaţie din Evul Mediu, care cuprindea ordonanţele din Barcelona, în număr de cinci. Legislatorul catalan a avut un merit deosebit deoarece a stabilit elementele juridice ale contractului şi toate noţiunile asigurării. La Geneva s-a încheiat în anul 1347 cel mai vechi contract de asigurare şi, tot aici, s-a format în anul 1424 prima companie de asigurări maritime. Contractul de asigurare maritimă a apărut în primii ani ai secolului al XIV-lea, în perioada în care popoarele creştine, în numele creştinătăţii, erau forţate să facă dese expediţii pe mare. Conform documentelor arhivei din Florenţa, asigurarea era răspândită în anii 1300 şi 1319 în toate oraşele de pe ţărmul Mediteranei. Astfel, între vânzătorul care dorea să-şi vândă marfa încărcată pe o corabie, fără a-şi asuma riscurile călătoriei, şi între cumpărătorul care dorea să cumpere marfa scăpată de pericol, a intervenit o persoană terţă, asigurătorul, care suporta toate riscurile în schimbul unei sume de bani. În anul 1326 funcţiona la Geneva un Officium Robariae, care aduna într-o ladă ferecată, sub denumirea de salvaterra, denunţurile chiar anonime, referitoare la actele de piraterie ale navigatorilor genovezi şi, după cercetări, vinovatul avea obligaţia de a restitui prada . Poliţele florentine erau asemănătoare poliţelor de asigurare de azi, dar nu constituiau un instrument juridic necesar. În arhiva din Florenţa există acte în care contractul de asigurare era accesoriu la contractul de împrumut, contractul de vânzare şi contractul de schimb maritim. De-a lungul timpului, contractul de asigurare a devenit contract de sine stătător.

La început, asigurătorul era o singură persoană, asigurarea fiind sinonimă jocului. De obicei, proprietarul corăbiei îşi însoţea vasul în călătorii, iar prima era determinată după legea cererii şi ofertei. În Florenţa asigurătorii erau grupaţi într-o corporaţie, având dreptul de a judeca, iar calitatea de judecător şi-o însuşeau comercianţii cei mai bătrâni. Faimoasă era cafeneaua din Londra, având proprietar pe Eduard Lloyds, care, pentru a-şi servi cât mai bine clientela, a răspândit în toate porturile importante de pe glob corespondenţi pentru a-l informa despre mersul navigaţiei. În 1583, la Londra s-a încheiat cel mai vechi contract privind asigurările de viaţă. După marele incendiu din data de 2 septembrie 1666, la Londra s-au creat primele asigurări contra incendiilor. La englezi, germani şi scandinavi, gildele, care au apărut iniţial în Anglia (sec. IX), au practicat pentru prima dată asigurarea contra incendiului. Acestea au fost la început sub formă de confrerii religioase sau de apărare mutuală, iar mai târziu au avut caracter corporativ. La începutul secolului al XII-lea, o clauză a gildei Sf. Eric dispunea: „Dacă unuia dintre convivi i-a ars grânarul, el va primi câte trei parale de la fiecare dintre fraţi” .

În Franţa, în anul 1786 a fost fondată Compania de Asigurări contra Incendiilor, iar, cu un secol mai înainte, în 1687, a luat naştere Compania Regală de Asigurări privind asigurările de viaţă. Datorită speculei şi falimentului asigurătorilor, regii şi organele din conducere nu au mai permis înfiinţarea societăţilor de asigurare, decât în urma unui edict emanat de la suveranul ţării. Astfel au apărut societăţile de asigurare mutuală, înfiinţate prin edict, din Paris (1686), Londra (1726), Copenhaga (1726), Geneva (1741), Napoli (1751). Aceste societăţi aveau obligaţia de a se conforma clauzelor din decret. Fondatorii strângeau un fond foarte mare pentru ca asiguraţii să fie garantaţi.