Politica europeană în domeniul transportului - Studiu de caz România

Introducere. Motivația alegerii temei și obiectivele urmărite.

În cadrul dezvoltării relațiilor economice internaționale, a lărgirii și dezvoltării schimburilor comerciale din state, un rol de seamă revine transporturilor și expedițiilor internaționale de mărfuri.

Dezvoltarea economică a unei țări, a economiei mondiale în general, sunt de neconceput fără transporturi. Ele asigură buna desfășurare a producției în agricultură și industrie, circulația bunurilor materiale, a oamenilor și a informației. Transporturile facilitează legaturile între regiunile cu materii prime și cele în care se prelucrează, precum și desfacerea și redistribuirea produselor în centrele consumatoare, circulația oamenilor, apropierea între așezările umane, între țări, continente.

Transportul este acea activitate economică prin intermediul căreia se realizează deplasarea în spațiu a bunurilor și persoanelor în vederea satisfacerii nevoilor materiale și spirituale ale societății omenești.

Din definiția data rezultă că transporturile constituie una din componentele principale ale vieții social-economice. Ele continuă și finalizează procesul de producție al bunurilor materiale, deplasându-le în scopuri productive sau de consum. Având aceasta finalitate, activitatea de transport a fost considerată ca a patra ramură de sine stătătoare a producției materiale

Constituind mijlocul material efectiv pentru concretizarea relațiilor economice interstatale, transporturile internaționale pot fi considerate, pe drept cuvânt, aparatul circulator al intregii economii.

Prezenta lucrare este structurată pe trei capitole care dezvolta gradual tematica abordată.

In pimul capitol se relatează istoricul politicii europene în domeniul transporturilor, care este reglementat prin Capitolul IV, articolele 74-78, din cadrul Tratatului semnat în 1957 la Roma. Acesta prevede reguli comune pentru transportul desfășurat în statele membre, condiții aplicabile transportorilor ce-și desfasoară activitatea pe teritoriul acestora, precum și măsuri privind siguranța transporturilor și modalitati de imbunatățire a acesteia.

Capitolul al doilea sistematizează caracteristiciile, rolurile, obiectivele activitățiilor de transport și legatura transporturilor europene cu mediul inconjurător.

În continuare, vom prezenta structura sistemului generalizat al transporturilor din România pornind de la structura detaliată a fiecarui tip de transport în parte (transport rutier, feroviar, aerian, naval) în comparație cu cea a sistemului de transport din Uniunea Europeană.

În societatea moderna, transportul este un element indispensabil vieții, deoarece el oferă oamenilor posibilitatea de a cunoaște, a percepe și a asimila cât mai mult din ceea ce le pune la dispoziție civilizația umană.

Cap.1 Istoricul politicii europene în domeniul transporturilor

Transportul desfășurat pe teritoriul Uniunii Europene, fie el rutier, maritim, fluvial, feroviar, aerian sau inter-modal este reglementat prin Capitolul IV, articolele 74-78, din cadrul Tratatului semnat în 1957 la Roma. Acesta prevede reguli comune pentru transportul desfășurat în statele membre, condiții aplicabile transportorilor ce-și desfasoară activitatea pe teritoriul acestora, precum și măsuri privind siguranța transporturilor și modalitați de imbunătățire a acesteia. De asemenea, în cadrul Tratatului s-a acordat Consiliului dreptul de a promulga, pe baza unei majorități a voturilor, reglementari pentru transportul maritim și aerian.

Tratatul de la Roma prevedea faptul că politicile de transport să fie coordonate de Consiliul de Ministri, prevedere ce a ramas valabilă până în 1985 când acesta iși pierde o parte din atribuții, în urma procesului pe care Parlamentul European î-l intentase în 1983, la Curtea Europeana de Justitie, pentru “nereușita în implementarea unei politici comune de transport, și în particular în stabilirea unei astfel de politici cu caracter obligatoriu”.

Începand cu anul 1985, în cadrul său general, politica transporturilor este supusa procedurii de co-decizie, procedura ce presupune trimiterea de propuneri de către Comisia Europeană către Parlament și Consiliu, care își impart puterea legislativă. În cazul în care intre cele doua foruri nu se creează un acord în ceea ce privește propunerea Comisiei, se fondează un “comitet de conciliere”, format în parte egală din reprezentanți ai Parlamentului și ai Comisiei, pentru soluționarea problemei. Propunerile privind reglementari ce pot afecta standardul de viață și al fortei de munca ale cetățenilor europeni nu sunt însă supuse acestei proceduri, ci trec prin procedura de consultare în Consiliul European, fiind votate prin unanimitate.