Riscul de țară, între liberalizarea și globalizarea piețelor

PARTEA I. STADIUL CUNOAŞTERII LA NIVEL INTERNAŢIONAL

Capitolul 1. Conceptul de risc în economie

1.1. Noţiunea de risc economic şi evoluţia acesteia

Oricărei activităţi umane îi poate fi asociată o anumită doză de risc. Activităţile economice, categorie de primă importanţă a activităţilor umane, sunt la rândul lor caracterizate prin riscuri; viitorul fiind incert, orice decizie, orice acţiune cu caracter economic are consecinţe cu atât mai greu de evaluat cu cât realizarea acţiunii respective este mai îndepărtată.

Riscul economic a fost descris ori luat în calcul de-a lungul timpului de mulţi autori, aparţinând diferitelor curente; astfel, Schumpeter analiza rolul antreprenorului şi riscurile asumate de către acesta în procesul de inovare, Knight insista asupra incertitudinii specifice proceselor de producţie, iar Keynes, situat în aceeaşi zonă, a demersului productiv, studia consecinţele incertitudinii asupra deciziilor de producţie.

Deşi literatura – şi nu ne referim aici doar la cea economică – tratează amplu problematica riscurilor de diferite categorii, analiza termenului însuşi suferă de pe urma unor discontinuităţi, iar între diferitele abordări, în special etimologice, există diferenţe semnificative.

Etimologia cuvântului “risc” nu a fost studiată de o manieră unitară de-a lungul vremii, după cum subliniază şi sociologul german Niklas Luhmann ; deşi un istoric al conceptului este greu de trasat, elemente disparate care conturează sfera semantică a termenului pot fi identificate cu succes. În opinia lui Luhmann, noţiunea de risc îşi face apariţia la începutul epocii moderne, cu scopul de “a indica, a desemna, a zugrăvi o situaţie problematică care nu poate fi descrisă în mod precis de către vocabularul existent” . Această perioadă se suprapune cu ascensiunea capitalismului, propagarea termenului “risc” realizându-se concomitent cu dezvoltarea comerţului, a relaţiilor economice internaţionale, creşterea productivităţii şi apariţia economiei financiare. Din această perspectivă, ascensiunea conceptului de risc ar putea fi plasată în perioada de avânt a capitalismului.

Cu toate acestea, numeroase indicii contrazic această teorie modernistă, plasând utilizarea cuvântului “risc” (desigur, sub forme diferite) cu mult înainte de finele Evului Mediu. Putem evoca aici grecescul “rizikon”, ori latinescul “resecare” (a îndepărta prin tăiere), uneori utilizate cu sensul de “pericol la care este subiect o marfă în timpul transportului pe mare” .

O serie de surse plasează introducerea termenului de risc în secolul XVII (circa 1661), sau chiar mai devreme, în secolul XIV, utilizarea fiind realizată cu sensul de “pericol”. În cartea sa La société du risque, Patrick Peretti-Watel subliniază evoluţia termenului de “risc” de la un pericol fără cauză la unul previzibil şi calculabil, în special datorită dezvoltării statisticii şi a calculului probabilistic. Autorul aminteşte termenii italian “risco” şi pe cel spaniol “riesgo”, derivaţi din latinescul “resecum” (cu sensul de “tăios, care taie”), şi utilizaţi pentru a desemna pericolele la care erau expuse navele pe mare, sau, mai general, asemeni unei interpretări prezentate mai sus, pericolele la care erau expuse toate mărfurile transportate pe cale maritimă. Originea termenului este strâns legată de dezvoltarea asigurărilor maritime în Italia în secolele XIV şi XV, în mod special la Genova, şi de dorinţa de minimizare a consecinţelor dezastrelor maritime puse pe seama naturii şi nu a erorilor umane.

În cartea sa La notion de risque en économie, Pierre-Charles Pradier identifică trei posibile canale de transmitere de-a lungul timpului a termenului de “risc”, deja tratate în literatură:

- Limba castiliană veche, limbă de origine latină, în care rixe/riesgo desemna pericolul, ameninţarea; înainte de sfârşitul Evului Mediu, cuvântul risc îi ia locul ;

- Imperiul bizantin (primul izvor constituindu-l un hapax din 1156), după opinia filologilor germani C. Schmitt şi W. von Wartburg;

- Lumea arabă, în care rizq desemnează “bunurile, avuţia pe care Dumnezeu i le rezervă fiecărei persoane”.

Dacă momentul apariţiei termenului de “risc” nu face obiectul consensului general, faza difuzării acestuia este mult mai bine documentată. Centrul acestui proces este Italia, după cum arată în opera sa şi Sylvain Piron , recurenţa termenului în documente genoveze datate între anii 1156 şi 1160 fiind un argument solid; aceste apariţii s-au realizat sub formele de resicum şi risicum. Mai departe, termenul s-a răspândit urmând itinerariile comerciale; Marsilia, satelit politic şi economic al Genovei, a fost primul oraş în afara peninsulei italiene în care termenul “reizego” a fost utilizat, fiind urmat apoi de regiunile Catalunia, Provenţa, iar mai apoi de Croaţia. Chiar dacă ulterior cuvântul s-a răspândit în întreaga Franţă şi Europă, centrul cel mai activ al întrebuinţării sale rămâne litoralul tirenian. Desigur, cu timpul riscul a început să vizeze toate compartimentele vieţii civile, mergând până la integritatea fizică a persoanelor în contextul ameninţării războiului; totuşi, termenul a rămas unul specific sferei comerciale, mărfurile ori banii fiind expuse acestuia mult mai frecvent decât viaţa însăşi.

Epoca modernă a consfinţit generalizarea termenului, iar cea contemporană a marcat abstractizarea sa, o dată cu utilizarea instrumentelor matematice în analiza riscurilor. O serie de alte cuvinte îşi fac loc în mod treptat în sfera semantică a riscului, cu precădere pe parcursul ultimelor trei secole: aventură, pericol, şansă, noroc, hazard. Acest vocabular poate fi asociat unei “ere a aventurii”, a marilor călătorii, a marilor lovituri financiare (povestea bulbilor de lalele în Olanda, spre exemplu), a aventurilor sociale.

Secolul XX a fost adesea asociat cu apariţia “societăţii riscului”, conceptul desemnând din ce în ce mai frecvent un pericol probabil, sau chiar speranţa matematică a producerii unui sinistru. Treptat, termenul “risc” a ajuns să fie suprapus cu măsura sa, şi chiar cu elementele pe care le vizează, le ameninţă; astfel, în lumea asigurărilor, nu de puţine ori asiguraţii sunt denumiţi “riscuri” de către cei care îi asigură.

În ceea ce priveşte abordarea conceptului de risc în literatura economică, remarcăm o efervescenţă semnificativă încă din perioada clasicilor britanici, importanţa asociată conceptului de risc variind de la autor la autor.

Pentru Adam Smith, riscul nu juca decât un rol marginal în economie; chiar dacă acesta poate afecta veniturile agenţilor economici, influenţa sa devine, după părerea sa, neglijabilă la nivel macroeconomic. În acelaşi timp, filosoful scoţian justifica şi argumenta venitul superior speranţei matematice asociat activităţilor cu caracter sezonier, caracterizate prin prezenţa riscului.

Mai departe, David Ricardo atinge problema “primei de risc”, explicând în acelaşi timp preferinţa agentului economic pentru un profit inferior în condiţiile diminuării riscului.

Pentru autorii francezi riscul rămâne legat de diferitele demersuri ale antreprenorului; acesta este văzut ca agentul economic care înfruntă riscul şi obţine un venit în pofida acestuia. Antreprenorul este cel care combină pământul, capitalurile şi facultăţile industriale (este vorba aici despre factorul muncă), obţinându-şi astfel câştigul. Secolul XIX a marcat apariţia unei noi dimensiuni a riscului pe continentul european, o dată cu impunerea capitalistului în faţa antreprenorului, acţiunea de a întreprinde fiind profund legată de posesia capitalului. În Statele Unite ale Americii, în plin avânt al sociatăţilor pe acţiuni, lucrurile stau cu totul altfel, riscul fiind omniprezent (spre exemplu, existenţa şi circulaţia monedelor private emise de către bănci – şi a căror valoare poate să se piardă rapid în urma unui eventual faliment al instituţiei emitente).