Sistemul Monetar European și Perspectivele Integrării Piețelor financiar-europene

CAPITOLUL I. INTEGRAREA EUROPEANĂ

1.1. ÎNCEPUTURILE INTEGRĂRII ÎN EUROPA OCCIDENTALĂ

A fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca europenii să se gândească la realizarea unităţii lor pe cale paşnică. Guvernele democratice din Occident hotărâte să nu repete greşelile din trecut, au căutat calea ieşirii din impas şi au ales soluţia integrării lor economice şi politice. În 1948 a fost înfiinţată Organizaţia de Cooperare Economică Europeană în scopul administrării Ajutorului Marshall din America (care a devenit mai târziu Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare, OCED), iar în 1949 a luat fiinţă Consiliul Europei. Uniunea vamală a Beneluxului , dintre Belgia, Olanda şi Luxemburg, a intrat în vigoare încă din 1948 ca model de cooperare economică între diverse ţări.

Datorită lui Jean Monnet s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene. Având funcţia de şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării a Franţei a propus ca producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi a Germaniei să fie administrată de către un organism supranaţional. Planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) anunţat la 9 mai 1950 de către Ministerul de Externe al Franţei, Robert Shuman, a constituit un nou început pentru Europa.

“Planul Shuman” menit să asigure o nouă conflagraţie punând ramurile de bază ale industriei de armament sub controlul internaţional prin intermediul unui tratat inviolabil a constituit primul pas pe calea construirii Europei.

Italia şi ţările Beneluxului au sprijinit imediat acest plan, iar la 18 aprilie 1951 a fost semnat “Tratatul de la Paris” între Belgia, Franţa, Germania, Italia şi Ţările de Jos. CECO şi Adunarea sa Parlamentară au fost înfiinţate la 10 august 1952. Se trece astfel de la Europa “cooperării” la Europa “integrării”.

Miniştrii Afacerilor Externe ai celor şase ţări au aprobat I rezoluţie prin care consideră că a sosit momentul să deschidă o nouă etapă pe drumul construcţiei europene în domeniul economic. Ei apreciază că trebuie continuat procesul de creare a unei Europe unite prin fuziunea progresivă a economiei lor naţionale, crearea unei pieţe comune şi armonizarea politicii sociale. Aceste ţări “din prima linie” au aprobat la 29 mai 1956 raportul politic - anului belgian, Paul Henry Spaak, pe tema unei uniuni economice generale şi a unei uniuni în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare. Acest lucru a adus la semnarea “Tratatului de la Roma” pe data de 25 martie 1957, care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euroatom). Astfel s-au născut cele 3 Comunităţi Europene.

Tratatele europene urmăresc promovarea dezvoltării economice şi ridicarea nivelului de trai al oamenilor, evitarea războiului şi întărirea păcii şi libertăţii; ele au scopul de a crea “o legătură cât mai strânsă între popoarele Europei”.

De a lungul istoriei sale, construcţia europeană a fost marcată de două trăsături caracteristice care o deosebesc de încercările anterioare de a uni naţiunile europene.

a) Toate cele 3 Comunităţi (CECO, CEE şi Euroatom) au fost întemeiate pe baze economice solide. Acest lucru explică cum, de-a lungul anilor, interesul reciproc şi interdependenţa crescândă au dat naştere unei adevărate solidarităţi.

Astăzi integrarea economică sporită şi proprietatea celor şase state fondatoare – şi o perioadă mai scurtă pentru celelalte state care au aderat la Comunitate – nici unul dintre statele membre nu intenţionează să părăsească Comunitatea.

b) CEE se bazează pe tratate legale, pe care statele membre trebuie să le respecte.

Atingerea scopurilor prevăzute în tratate a determinat un transfer progresiv de suveranitate de la statele membre către instituţiile europene astfel încât ele să poată îndeplini hotărârile adoptate de Consiliul de Miniştri.

Comunitatea îşi atinge scopurile prin intermediul politicilor comune şi al acţiunilor sau programelor comune.

Succesul CEE şi capacitatea de a atrage din ce în ce mai mulţi membri se datorează următoarelor trăsături esenţiale:

- o bază economică care determină interdependenţă la solidaritate;

- respectarea legii caracterizată prin tratate care definesc îndatoririle şi competenţa instituţiilor comunitare.

Această combinaţie originală de pragmatism şi principii a făcut ca Comunitatea să iasă din mari perioade de criză şi să treacă peste mari obstacole păstrându-şi identitatea şi coeziunea fără a pierde din vedere obiectivele sale.

Am putea enumera două dintre cele mai de seamă realizări ale comunităţii: mai întâi ea a asigurat o pace durabilă între ţările membre, în al doilea rând ea îşi atinge scopurile prin acorduri democratice fără a deveni creuzetul în care identităţile naţionale şi locale dispar.