Strategii de prevenire a riscurilor în cadrul intreprinderilor mici și mijlocii

CAP. I - STRATEGIILE DE PREVENIRE A RISCULUI

1.1. Strategia în activitatea întreprinderii - concept, caracteristici

Termenul de strategie are o vechime relativ mică în România începând cu sec. XIX comparativ cu țările Europei de Vest și chiar cele asiatice.

Acest termen își poartă proveniența până în antichitate. Originea lui se află în Grecia Antică, de unde prin filiera franceză a ajuns să fie folosit și în România.

Perceput inițial ca desemnând „arta războiului” a fost diversificat din punct de vedere a domeniului de aplicare și chiar schimbat ca sens. Timpul și oportunitățile timpului i-au păstrat structura nu și conotația.

Războiul clasic dus cu armele a dispărut de mult timp, dar scopul pentru care erau planificate și inițiate, deci supuse unei strategii este același și astăzi: câștiguri materiale (economice), beneficii. Adevăratele războaie care au schimbat istoria au fost totdeauna constituite în scopuri economice. În prezent, războaiele nu se mai poartă cu spada ci cu pixul, nu se mai poate vorbi de strategia militară, ci mai degrabă de „strategia pixului” sau de „strategia cifrelor” lăsându-i pe specialiști să vorbească despre strategia în afaceri. Comentând originea acestui termen „strategie” trebuie precizat că rădăcina din care s-a format este „strateg” de la grecescul „strategos” în Grecia începutului de mileniu I î.e.n., cu acela de comandant militar al unui „polis”. În Atena acelor vremuri, termenul îl desemna pe unul din cei 10 magistrați aleși pe 10 ani.

De la rolul de comandant al armatei cu sens de „arta războiului”, așa cum reiese din operele istoricilor greci Xenofon sau Tucidide în a sa operă „Istoria războiului peloponesiac” sau în lucrările „De Bello Gallico” și „ De Bello civilli” ale împăratului roman Cezar, termenul a trecut pentru scurt timp în „secolul lui Pericle” cca. 400-500 î.e.n., desemnând abilități de conducere și administrare, putere și convingere prin oratorie ca ulterior strategia să se refere la abilitatea de a desfășura forțele pentru a nimici opoziția dușmanului și de a crea un sistem unitar de guvernare globală în imensul și efemerul imperiu al lui Alexandru Macedon, cca. 330-300 î.e.n. Această accepție a fost utilizată secole de a rândul în cea mai mare parte a războaielor.

În acest sens, conceptul de strategie a fost dezvoltat, devenind preocuparea conducătorilor militari în reușita unei acțiuni ofensive, îl putem aminti pe Karl von Clausewicz care a fost un binecunoscut strateg al lui Napoleon Bonaparte, ca de altfel și generalul Charles de Gaulle care a condus Franța în cel de-al doilea război mondial, precum și cei doi monștri ai „mașinii de război” I. V. Stalin și Adolf Hitler pentru care strategia a jucat un rol important. Primul dorindu-și o pace avantajoasă, cel de-al doilea a urmărit să domine lumea prin impunerea unei „noi rase” - cea ariana.

În secolul al XX-lea acest concept a fost folosit și în alte domenii decât în cel militar, precum domeniul economic, politic, al teoriei jocurilor etc.

În literatura de specialitate există numeroase interpretări ale termenului de strategie, neexistând până în prezent o definiție unanim acceptată de lumea oamenilor de știință din domeniul economic.

Astfel, la începutul deceniului șapte din secolul trecut, A. Chandler (1962) definea strategia ca fiind „determinarea pe termen lung a scopurilor și obiectivelor unei întreprinderi, adoptarea cursurilor de acțiune și alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor”.

Puțin mai târziu I. Ansoff (1965) și K. Andrews (1971) corectau această definiție, spunând că principala deficiență a strategiei este dată de absența diferențierii procesului de elaborare a strategiei de însuși conceptul de strategie. Astfel, Ansoff (1965) tratează strategia ca fiind „axul comun al activității organizaților și produselor /piețelor, ce definește natura esențială a activității economice, pe care organizația o realizează sau prevede să o facă în viitor”.

De asemenea, B.Quinn (1980) definește strategia ca fiind „un model sau un plan care se integrează într-un tot coerent scopurilor majore ale organizației, politicile și programele sale”. În viziunea sa o strategie bine formulată determină o alocare a resurselor organizației într-un mod unic și viabil, bazată pe competențele sale interne, pe anticiparea schimbărilor din mediu și a acțiunilor inteligente ale concurenților.

Un alt mare specialist M. Porter (1980) considerat a fi cel mai bun în strategii pe plan mondial susține că rentabilitatea unei firme este dată de caracteristicile sectorului de activitate și de poziția sa în cadrul acesteia, aceștia fiind factorii care determină fundamentarea strategiei. Ulterior el introduce termenul de strategie generică, pe care o definește ca fiind „specificarea abordării fundamentale pentru obținerea avantajului competitiv urmărit de firmă, ce furnizează contextul acțiunilor de întreprins în fiecare domeniu funcțional”.

H. Mintzberg are o abordare mai complexă a conceptului de strategie, considerând ca strategia nu poate fi redusă la o simpla definire si propune abordarea strategiei în cinci moduri :

1. strategia ca plan, prin care se desemnează un curs prestabilit de acțiune în scopul rezolvării unei situații;

2. strategia ca tactică, ce constă într-o manevră menită să asigure depășirea unui concurent;

3. strategia ca model, ce stabilește o structură de acțiuni consistente în plan comportamental;

4. strategia ca o poziționare a firmei, constând în identificarea locului pe care organizația îl ocupă în cadrul mediului său;

5. strategia ca perspectivă, ce implică nu numai poziționarea firmei, dar și o anumită percepție a realității care se reflectă în acțiunile sale.