Supozitoarele Rectale

Imagine preview
(8/10 din 2 voturi)

Aceasta disertatie trateaza Supozitoarele Rectale.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 2 fisiere doc de 45 de pagini (in total).

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domeniu: Farmacie

Cuprins

ARGUMENT 1
INTRODUCERE 3
CAP I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA SUPOZITOARELOR 5
I.1 Avantajele şi dezavantajele administrării pe cale rectală 7
I.2 Avantajele şi dezavantajele supozitoarelor 9
CAP II. ELEMENTE ALE ANATOMIEI ŞI FIZIOLOGIEI RECTULUI 10
II.1 Structura anatomică a rectului 10
II.2 Structura histologică a rectului 12
II.3 Funcţiile rectului 15
II.4 Absorbţia substanţelor medicamentoase administrate pe cale rectală 16
CAP III. CONSTITUENŢII SUPOZITOARELOR 20
III.1 Excipienţi liposolubili 20
III.2 Excipienţi hidrosolubili 23
CAP IV PREPARAREA SUPOZITOARELOR 27
IV.I Metoda de preparare prin modelare manuală 27
IV 2. Metoda de preparare prin presare 28
IV.3 Metoda de prelucrare prin topire şi turnarea în forme 28
IV.4 Condiţii de calitate şi control ale supozitoarelor 30
CAP V. SUPOZITOARE CU ACŢIUNE ANTIINFLAMATOARE 36
CONCLUZII 40
BIBLIOGRAFIE 41
ANEXE 42

Extras din document

ARGUMENT

Supozitoarele sunt preparate farmaceutice solide care conţin doze unitare din una mai sau mai multe substanţe medicamentoase destinate administrării pe cale: rectală, vaginală, uretrală.

Forma este întâlnită încă din antichitate. În Papirusul Ebers (1600 î. Hr.). ca şi în alte surse antice avem diverse informaţii că medici evrei, egipteni, greci, mesopotami utilizau calea de administrare rectală.

Această formă este menţionată şi de medici mari ai antichităţii ca: Hipocrates, Dioscorides şi Galenus.

În sec. al VI-lea, ca principii active pentru diferite supozitoare, s-au utilizat produse de origine vegetală ca: opiul, rostopasca etc.

În evul mediu, supozitoarele se preparau utilizând ca bază: ceara, săpunuri etc.

În sec. al XVIII-lea farmacistul parizian A. Baume introduce ca excipient untul de cacao. Ulterior această bază a fost asociată cu alţi excipienţi, de exemplu: lanolina, cetaceul, axungia etc.

Mai târziu s-a propus utilizarea masei de gelatină-glicerină de către Dieudonne (în anul 1897) devenind oficinale în Farmacopeea franceză în 1908.

Tot în 1897 a fost propus ca excipient pentru supozitoare Agar-Agarul.

În funcţie de calea de administrare şi de caracteristici se utilizează următoarele tipuri de supozitoare:

- supozitoare rectale;

- supozitoare vaginale (Ovulae);

- supozitoare uretrale (Bujiuri);

- otoconi (supozitoare auriculare);

- sisteme terapeutice rectale şi vaginale cu eliberare controlată a substanţelor medicamentoase.

INTRODUCERE

Supozitoarele sunt preparate farmaceutice solide, obţinute din una sau mai multe substanţe active încorporate într-un excipient, destinate a fi administrate pe cale rectală, vaginală sau uretrală.

În funcţie de locul de aplicare se împart în: supozitoare rectale (supozitoare propriu-zise), supozitoare vaginale (ovule sau globule) şi supozitoare uretrale (bujiuri).

Unii autori folosesc termenul de supozitoare în sens şi mai larg, prin supozitoare înţelegând preparatele de formă, consistenţă şi dimensiuni potrivite, destinate a fi introduse în cavităţile corpului uman, excluzând cavitatea bucală, pentru a dezvolta o acţiune terapeutică. După această definiţie sunt incluse in grupa supozitoarelor şi preparatelor solide sau semi-solide care se introduc in nas sau in ureche. De asemenea şi comprimatele destinate a fi introduse in vagin (pessarii) sunt considerate tot supozitoare.

Denumirea de supozitoare a fost şi este încă utilizată mai ales pentru preparatele solide administrate rectal. Termenul provine din limba latină de la supponere (a pune în loc, a înlocui) ceea ce aminteşte probabil de utilizarea de la început a supozitoarelor ca laxative în locul clismelor.

SUPOZITOARELE RECTALE

Supozitoarele rectale au forma cilindrică, conică sau de torpilă. Primele doua tipuri sunt în general mai uşor de obţinut, în schimb forma de torpilă, mai greu de preparat, este cea mai recomandată deoarece elimină riscul de expulzare reflexă în momentul administrării. Lungimea, grosimea şi greutatea sunt variabile. Supozitoarele pentru adulţi au greutatea de 2-3 g, iar cele pentru copii 1 - l ,5 g.

Principalele baze de supozitoare au rămas, multa vreme, untul de cacao introdus în 1852 şi gelatina glicerinată în 1875. După 1930 au început să fie obţinute prin semi-sinteză sau sibnteză ata baze grase destinate sa înlocuiască untul de cacao cât şi baze hidrosolubile. Astăzi, gama de excipienţi pentru supozitoare este destul de bogată, ceea ce permite lărgire sortimentelor de supozitoare, majoritatea substanţelor medicamentoase putând fi administrate sub această formă. Fabricarea pe scară industrială a supozitoarelor cunoaşte, o mare dezvoltare şi pentru faptul că s-au realizat utilaje corespunzătoare şi totodată s-au pus la punct mijloacele de condiţionare şi de ambalare care asigură o stabilitate îndelungată.

CAP I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA SUPOZITOARELOR

F.R. ed. VIII oficializează supozitoarele într-o monografie de genera¬lităţi care prevede următoarea definiţie: „Supozitoarele sunt preparate farmaceutice solide, obţinute din una sau mai multe substanţe active În¬corporate Într-un excipient, destinate a fi administrate pe cale rectală, vaginală sau uretrală". După destinaţia pe care o au se numesc: supozi¬toare rectale (supozitoare), supozitoare vaginale (ovule, globule), supozi¬toare uretrale (bujiuri).

Fisiere in arhiva (2):

  • Supozitoarele Rectale
    • Supozitoarele Rectale CUPRINS.doc
    • Supozitoarele Rectale.doc