Strategii Discursive în Comediile Domnului Ion Luca Caragiale

MOTTO:

„Şi câte adevăruri ar trebui spuse la noi! Şi câte păreri adevărate stau închise de frică în atâtea oale de os! Şi, ce e mai trist, nu ne bântuie numai frica de a ne spune părerea, ci şi frica de a asculta, exprimată cu îndrăzneală de către altcineva, părerea noastră proprie...

Tremurăm ca nu cumva glasul acelui altcineva să pară a fi al nostru; ne îngrozim să nu trădăm cumva, printr-o clipire de ochi fără voie, prin cea mai neînsemnată mişcare reflexă, prin chiar mutismul nostru, că ceea ce se aude un moment aşa de rar este gândirea noastră de toate zilele, adânca noastră convingere de multă vreme.

Trecem pe lângă absurditate, şi nu ridicăm măcar o sprânceană revoltată; auzim neghiobia, şi nu zbârcim nici măcar dintr-o nară dezgustată; vedem impostura şi ticăloşia, şi zâmbim frumos, ca la întâlnirea celor mai bune cunoştinţe.”

I. L. Caragiale [Păreri libere] (1900)

ARGUMENT

Motto: „Nu ştiu, mă, când am hârtia albă dinaintea ochilor,

mă apucă aşa ca o ameţeală şi o spaimă...

Mi se pare că cineva în spatele meu,

care-mi pune mâna pe umăr, poate chiar eternitatea,

şi se uită să vadă ce scriu.”

(I. L. Caragiale)

Atunci când încerci să te apropii de Ion Luca Caragiale, te confrunţi de la bun început cu o serie de truisme şi clişee: „scriitorul cel mai controversat şi contradictoriu”, „clasic al literaturii”, „cel mai mare dramaturg”, „spirit ludic”, „spirit histrionic” etc.

„Caragiale satiricul, maestru al „realismului critic”; Caragiale precursor al „literaturii absurdului”; Caragiale „textualist”, promotor al „deconstrucţiei”, convenţiilor literare; Caragiale pe post de „placă turnată” a literaturii române; Caragiale „duplicitar”, „existenţialist”; Caragiale „cel negru” al unui univers uman coşmaresc; Caragiale c’est moi. Şi câte feluri de Caragiale mai sunt?

Această întrebare seamănă cu aceea pe care a formulat-o Serge Doubrovski, confruntat cu apariţia explozivă a studiilor despre Racine, un Racine devenit într-un singur deceniu reperul zero al criticii literare. „Şi unde mai e Racine în toate astea?”

„...Şi câte feluri de Caragiale mai sunt, dom’le? este strigătul aproape exasperat al finalului cărţii lui Liviu Papadima, Caragiale, fireşte, strigăt care ne aduce aminte că nenea Iancu are darul, mai mult decât alţi scriitori, de a-i supune pe exegeţii săi la o profundă confruntare cu sine, care poate naşte un altfel (sau alt fel?) de Caragiale. Indiferent din perspectiva din care este revendicat, un lucru este cert: Caragiale a câştigat pariul cu eternitatea acea eternitate pentru care era conştient că scrie:

„Nu ştiu, mă, când am hârtia albă dinaintea ochilor, mă apucă aşa ca o ameţeală şi o spaimă...Mi se pare că cineva în spatele meu, care-mi pune mâna pe umăr, poate chiar eternitatea, şi se uită să vadă ce scriu.”

Pe de altă parte, privind harta universalului Caragiale, vezi atâtea semne pe ea încât ai senzaţia că prezenţa ta nu-şi mai poate găsi locul. I. L. Caragiale s-a constituit un subiect faţă de care fiecare s-a simţit dator să fie prezent. De la Titu Maiorescu şi Gherea, la ultimele cărţi şi articole bibliografice, Caragiale pare să copleşească. Şi Călinescu, şi Vianu, şi Ibrăileanu, şi Lovinescu, şi Pompiliu Constantinescu, şi Streinu, şi Ştefan Cazimir ş.a.

Studii, cărţi, analize, mai moderne, mai tradiţionale, noi documente, investigaţii biografice, meditări, mai populare sau mai ştiinţifice.

Fişierul creştin, în valuri, căci diferite aniversări sau comemorări, cum ar fi „Anul Caragiale”, creează impulsuri ce se vor mai domoli apoi pentru a-şi dezvălui din nou energiile niciodată epuizabile. Se joacă Caragiale, mai clasic-tradiţional sau mai modern-experimental, se dramatizează proza, se fac filme, se discută la TV şi se scriu numere de revistă, „Caragiale e cu noi”, „Lumea lui Caragiale” şi alte truisme. Liber-schimbismul a avut un partid, iar acesta un imn, o revistă, „Academia Caţavencu”, îl menţine în circulaţia publicistică, A. Pleşu i-a publicat fragmente din articole.