Impozitarea averilor persoanelor fizice din România - analize comparative internaționale

INTRODUCERE

Bugetul tuturor ţărilor, mai mari sau mai mici, dezvoltate sau în curs de dezvoltare, se alimentează, în principal din prelevări obligatorii Peste tot, deci, veniturile bugetare se constituie pe cale fiscală, prin impozite obligatorii Prelevările acestea obligatorii pot fi: fiscale (impozite în înţelesul exact al cuvântului) sau parafiscale (cotizaţii, contribuţii) Se poate observa faptul că gama instrumentelor fiscale este foarte largă şi, aşa cum stau lucrurile peste tot, nu pare să se oprească aici Aceasta, deoarece instrumentele fiscale sunt mai puţin riscante din punct de vedere politic şi mult mai rentabile financiar Sub acest aspect, al numărului şi mărimii impozitelor, există ţări care fac parte din aşa zisul “paradis fiscal” şi ţări care trăiesc un adevărat “coşmar fiscal” Una dintre acestea din urmă este şi România, una dintre cele mai împovărătoare şi mai descurajante pentru afaceri Fiscalitatea modernă, dură sau mai puţin dură, asigură finanţarea activităţilor statului, contribuie la reglarea cererii şi ofertei globale, redistribuie bine veniturile şi bogăţia În politica fiscală, înmulţirea sau împuţinarea impozitelor, reducerea sau anularea unora dintre ele, schimbarea poziţiei în structura veniturilor bugetare nu duc întotdeauna la rezultatele scontate, pentru că nu de puţine ori efectele lor se neutralizează Comisia Europeană supraveghează întotdeauna modul în care politica fiscală a Uniunii Europene îşi poate aduce contribuţia la îndeplinirea ţelurilor asumate prin tratatul de la Lisabona , insistând cu precădere asupra rolului pe care ar trebui să şi-l asume România în actualul context european Pentru a se asigura o corelare cu situaţia indicatorilor macro – economici, cu cerinţele mediului de afaceri şi construcţia bugetară viitoare în domeniul politicii de natură fiscală este necesară perfecţionarea continuă a cadrului legislativ

Fiscalitatea este un instrument eficient în serviciul unei politici care se traduce printr-o anumită viziune asupra vieţii în comun, organizată de către componente ale puterii specializate în gestionarea serviciilor publice pentru a căror bună funcţionare este necesară colectarea unor resurse financiare Fiscalitatea are, de foarte multă vreme, o imagine negativă Ea este considerată, de către contribuabili, drept o formă de constrângere exercitată de statul spoliator, care scoate din buzunarele cetăţenilor anumite sume de bani câştigate cu greu şi deci bine meritate de aceştia

Politica fiscală este opera puterii statale ori suprastatale, ea reprezintă arta determinării şi implementării caracteristicilor generale ale impozitului, caracteristici care trebuie să fie în măsură a conferi prelevărilor obligatorii vigoarea şi supleţea necesare asigurării unei colectări corespunzătoare a veniturilor publice destinate acoperirii nevoilor generale şi comune la nivel local sau pe o arie mai largă Concret, politica fiscală se stabileşte în raport direct cu opţiunile statului în materie de impozite şi taxe, în sensul că ea trebuie să impună utilizarea conştientă a întregului ansamblu de instrumente şi procedee cu caracter fiscal pentru stabilirea nivelului, structurii şi regimului facilităţilor fiscale în procesul repartiţiei produsului social, astfel încât să se asigure realizarea obiectivelor politice, economice şi sociale În principiu, prin politica fiscală trebuie să se identifice sursele de venituri prin a căror colectare să se pună la dispoziţia statului sumele necesare acoperirii cheltuielilor publice Cum în perioada modernă ritmul creşterii cheltuielilor publice depăşeşte posibilităţile de obţinere a resurselor băneşti necesare exclusiv prin intermediul fiscalităţii, o parte a resurselor se asigură pe seama împrumuturilor interne şi/sau externe