Managementul Activității de Creditare pe Exemplul Raiffeisen Bank

INTRODUCERE

Economia de piaţă presupune în mod necesar existenţa unui sistem bancar care să asigure mobilizarea tuturor disponibilităţilor monetare ale economiei şi orientarea lor temporară în desfăşurarea de activităţi economice eficiente.

Prin activitatea desfăşurată de bănci, de colectare de resurse financiare concomitent cu plasarea acestora spre unităţile care resimt nevoi temporare suplimentare, acestea îndeplinesc un rol important de intermediere bancară. În acest sens, creditul devine instrument activ în stimularea dezvoltării economiei, prin intermediul lui încurajându-se acţiunea anumitor fenomene, în funcţie de obiectivele urmărite a se realiza.

Creditul este indispensabil economiei, de aceea modul de acordare a acestuia are o importanţă majoră, aici intervenind funcţia băncii de analist financiar pentru a orienta resursele spre cele mai eficiente plasamente.

În angajarea resurselor lor, băncile se confruntă cu o serie de riscuri:

- riscul de nerambursare;

- riscul lipsei de lichiditate;

- riscul variaţiei ratei dobânzii pe piaţă;

- riscul de capital;

- riscul repatrierii capitalului în condiţiile creditării externe (riscul valutar şi riscul de ţară).

Acordând credite banca îşi asumă mai multe tipuri de riscuri, acestea fiind determinate fie de calitatea celui care face împrumutul, fie de evoluţia economică generală, fie de structura generală a băncii.

Se cunoaşte faptul că performanţa bancară are două dimensiuni: rentabilitate şi risc, iar managementul bancar urmăreşte maximizarea performanţelor bancare prin armonizarea următoarelor obiective: maximizarea rentabilităţii băncii, minimizarea expunerii la risc şi încadrarea în normele de calitate şi comportament prudenţial.

Considerarea tuturor riscurilor este un fapt necesar şi important pentru fiecare bancă, dar în condiţiile amplitudinii procesului de recreditare, cunoaşterea, evitarea şi prevenirea lor este de o deosebită relevanţă la nivel naţional.

Capitolul I

Rolul creditului în economia de piaţă

1.1. Conţinutul, trăsăturile şi clasificarea creditului

Creditul sau relaţia de credit reprezintă o categorie importantă a relaţiilor economice de piaţă. Operaţiunile economice din care decurge această relaţie sunt: vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată urmează să se facă la o dată ulterioară, numită scadenţă şi acordarea de împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioadă determinată.

Conceptul de credit se poate confunda în practica monetar – financiară cu banii şi cu finanţele. Putem spune că banii şi finanţele au însă funcţii care le asigură relativa independenţă şi de aici orice identitate între cele trei noţiuni: bani – finanţe – credit duce la concluzii incompatibile cu adevărul ştiinţific şi cu practica monetar financiară.

Creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanţe, numai în cadrul rotaţiei de ansamblu a mijloacelor materiale şi monetare. Trebuie reţinut faptul că, în timp ce finanţele presupun capitaluri deja formate, care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor economice, în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile.

În literatura de specialitate, română şi străină, definiţia creditului şi accepţiunile care i se dau sunt destul de diferite.

Un prim mod de a defini creditul şi poate cel mai simplu, este acela prin care creditul este o formă specială de mişcare a valorilor, vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut.

„Creditul , în esenţă, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”.

Pe măsură ce societatea se dezvoltă, acest concept încorporează tot mai multe trăsături şi atribute; aşa se şi explică faptul că el este considerat când capital, când bani, când finanţe. Alţi gânditori afirmă că el (creditul) reprezintă circulaţia capitalului de împrumut. Aceste neconcordanţe îşi au originea şi în faptul că nu există un mod unitar de gândire în ceea ce priveşte geneza creditului şi nici a surselor de formare. După unii, apariţia de capitaluri temporar libere s-ar datora modului cum circulă, se uzează şi se recuperează fondurile (capitalurile) fixe; alţii întrevăd unele nesincronizări între producţie şi circulaţie, între aprovizionare şi producţie, chiar plata salariilor la intervale diferite colaborată cu depunerile în conturile bancare ale disponibilităţilor pe care le deţin diferiţi agenţi economici, populaţia formează una din sursele creditului bancar.

În concepţia prestigiului monetarist român, profesor Victor Slăvescu, creditul şi operaţia de credit constituie acest fapt economic atunci când este vorba de cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu la un termen fixat suma primită plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă.

Creditul sau relaţiile de credit presupun anumite relaţii băneşti de repartiţie, prin intermediul cărora se mobilizează disponibilităţi băneşti, temporare, urmând să fie folosite pentru acoperirea unor nevoi temporare.