Aspecte din istoria unei instituții bisericești din Moldova - Episcopia de Rădăuți în secolele XV-XVIII

INTRODUCERE

Aflată într-o zonă ce abundă de mărturii ale ortodoxiei românești medievale, Biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuți este, oarecum, în afara circuitului turistic actual. O lasă în spate salba de biserici pictate, parte a patrimoniului UNESCO, din zona Sucevei. Nu se bucură deocamdată de afluxul de vizitatori al acestora, dar, poate, este mai bine așa. Au mai multă liniște mormintele de aici.

Deși locuiesc în apropierea orașului, nu am fost nici eu mult timp prea interesat de loc. Cu ani în urmă am ascultat în mașină, venind dinspre Iași spre casă, un interviu cu starețul locului, părintele Iustin. El povestea, printre altele, cum mormintele de aici au salvat orașul și satele din jur de a fi parte a mândrului proiect sovietic de după cel de-al Doilea Război Mondial. Linia ce demarca cele două state era trasată în sudul Rădăuțiului, toată partea stângă a râului Suceava și întreaga depresiune din jurul orașului fiind incluse în URSS. Unul dintre diplomații români aflați la întrunirea respectivă, unde se discutau aceste detalii legate de graniță, a invocat mormintele de la Rădăuți. El afirma că nu este normal ca locul unde și-au găsit somnul de veci primii noștri domnitori să ajungă a fi pământ înstrăinat. Nu este firesc acest lucru și niciun stat contemporan nu ar trebui pus în această situație.

Bineînțeles, nu știu cât adevăr este în vorbele starețului și nici nu am făcut cercetări în această direcție. Dar a rămas povestea și este o poveste care prinde. Este intrigantă și, în același timp, mi-a ancorat în minte ideea că locul acesta mi-a oferit buletin românesc. Mă puteam naște, asemenea fraților aflați în imediata apropiere, dincolo de graniță, într-o țară în care este o adevărată aventură să fii român asumat. Asta este motivul pentru care am căutat să aflu câte ceva din istoria Bisericii „Sf. Nicolae” din Rădăuți. Și am descoperit astfel Episcopia. Cu nașterea ei desprinsă parcă din legendă, cu existența ei seculară aici, prinsă între Putna, unde Ștefan cel Mare își durase loc de întâlnire cu Dumnezeu, și Suceava, care mult timp ea fost capitala țării și unde își avea reședința mitropolitul.

Astfel s-a născut interesul meu pentru Episcopia din Rădăuți. În paginile de față m-am concentrat pe momentul când colțul acesta românesc de rai a fost furat din sânul vechii Moldove și a fost alipit Imperiului Austro-Ungar. Atunci, mai bine de jumătate din terenul provinciei aparținea mănăstirilor sau episcopiei. După secularizarea Bisericii Ortodoxe din Moldova de Nord ocupată de habsburgi, proprietățile au fost grupate într-un fond religionar creat cu scopul sprijinirii clerului ortodox și a unor școli cu predare în limba română. Locul Episcopiei a fost luat de herghelia de cai a armatei imperiului, mai toate clădirile de aici primind o cu totul altă întrebuințare.

Lucrarea de față nu pretinde a aduce informații noi, necunoscute în mediul academic. Am încercat mai degrabă să corelez informațiile existente la modul general cu specificul zonei și am căutat să adun informațiile despre episcopie care sunt destul de răsfirate astăzi. Un astfel de demers este îngreunat de penuria documentară legată de Episcopia de aici. În același timp cu mutarea sediului episcopal de la Rădăuți la Cernăuți a fost relocată și arhiva instituției. În timp, ea este dispersată prin colecții private din Ucraina sau din Polonia sau, în cel mai fericit caz, prin muzee.