Evoluția Oficiului European de Poliție

REZUMAT ŞI CUVINTE CHEIE

Rezumat:

Lucrarea de disertaţie este alcătuită din cinci capitole în baza unui aparat bibliografic reprezentativ şi actual.

În primul capitol am argumentat dezbaterile despre construcţia europeană care se înscriu într-un spectru larg de problematici, de la politica socială până la competenţele majore rămase statelor naţionale. „Cealaltă Europă”, ieşită de după cortina de fier, bate la porţile Occidentului, exprimându-şi voinţa de aderare la structurile europene şi euro-atlantice. Argumentele ei sunt variate, de la cele de natură istorică (Yalta), până la „vidul de securitate” şi riscurile unui Est instabil. La rândul său, Occidentul răspunde nuanţat şi în etape; cu asistenţă tehnică şi strategii de preaderare (PHARE, acorduri economice), în cazul Uniunii Europene; cu structuri de dialog (Parteneriatul pentru pace, Consiliul de cooperare nord-atlantic), în cazul NATO.

În continuarea lucrării am evidenţiat faptul că în cadrul întrunării de la Essen Consiliul European a stabilit orientările generale de acţiune pentru consolidarea strategiei în domeniul creşterii economice, al competitivităţii produselor şi al creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă, făcând referire la modul de combatere a şomajului. Se realizează, de asemenea, acordul asupra unei strategii destinate strângerii legăturilor cu ţările asociate din Europa Centrală şi de Est şi a ajutării acestora pentru a deveni mai apropiate de standardele uniunii. Se reiterează hotărârea de a stabili un parteneriat Euro-Mediteranean. În decembrie, la Lisabona se semnează Tratatul cu privire la Carta Europeană a Energiei. Începând cu 1 ianuarie 1995, Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale Uniunii Europene.

În concluzie putem afirma faptul că Uniunea Europeană a cunoscut un amplu proces de dezvoltare şi transformare în cei peste 50 de ani care au trecut de la constituire. Pe de altă parte, numărul de state membre a crescut spectaculos în special ca urmare a marii extinderi ce a avut loc în anul 2004, când zece state noi au devenit membre ale Uniunii Europene . Pe de altă parte, înseşi obiectivele Uniunii Europene au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă: de la o modestă organizaţie economică, care îşi propunea numai „punerea în comun” a resurselor de cărbune şi oţel până la o organizaţie considerabilă, ce însumează voinţele a 450 de milioane de cetăţeni ai Europei.

Cuvinte cheie: instituţii europene, regulament, directivă, codecizie, investiţii, control, mandat, misiune.

CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANĂ – CEL MAI VECHI, MAI DINAMIC ŞI MAI COMPLEX PROCES DE INTEGRARE REGIONALĂ

1.1. Primele proiecte de organizare politică a unei Europe Unite

Ideea unei instituţii europene nu este nouă, statele şi cetăţenii Europei subliniind de-a lungul timpului, în diferite forme şi prilejuri, necesitatea strângerii rândurilor, pe baza unor tradiţii şi valori comune, în faţa unor provocări diverse, începând de la spectrul unor conflicte armate şi terminând cu necesitatea armonizării dezvoltării economice şi sociale .

Europa, plasată la o peninsulă a marelui continent asiatic, reprezintă leagănul civilizaţiei. Ea a dat omenirii inestimabile valori în toate domeniile preocupărilor umane. Practic, întreaga lume a preluat sau încearcă să preia valorile şi civilizaţia europeană.

Tot în Europa a apărut şi se desfăşoară şi cel mai vechi, mai dinamic şi mai complex proces de integrare regională. Mai mult chiar, în Europa au fost constituite două sisteme de integrare, unul continental şi altul atlantic, conturate în contextul războiului rece. În construcţia europeană au fost luate în considerare şi politica externă şi de securitate comună, iar NATO - în noile condiţii geo-politice - a trecut şi trece prin profunde transformări.

Dezbaterile despre construcţia europeană se înscriu într-un spectru larg de problematici, de la politica socială până la competenţele majore rămase statelor naţionale. „Cealaltă Europă”, ieşită de după cortina de fier, bate la porţile Occidentului, exprimându-şi voinţa de aderare la structurile europene şi euro-atlantice. Argumentele ei sunt variate, de la cele de natură istorică (Yalta), până la „vidul de securitate” şi riscurile unui Est instabil. La rândul său, Occidentul răspunde nuanţat şi în etape; cu asistenţă tehnică şi strategii de preaderare (PHARE, acorduri economice), în cazul Uniunii Europene; cu structuri de dialog (Parteneriatul pentru pace, Consiliul de cooperare nord-atlantic), în cazul NATO.