Extinderea spre est a Uniunii Europene - Cazul României

INTRODUCERE

Extinderea Uniunii Europene nu este un scop în sine, deşi se poate afirma că, pentru a-şi îndeplini misiunea de a realiza unitatea europeană, de a menţine pacea pe continent şi de a avea un rol mai activ în lume, scopul Uniunii este acela de a aduna la un loc toate popoarele Europei. Uniunea Europeană are la bază democraţia şi drepturile omului. Pentru a putea transpune visul unei Europe puternice ca factor de stabilitate printr-o abordare comunitară transparentă, eficientă, si democratică Uniunea a trebuit să parcurgă o serie de etape instituţionale.

La ora actuală Uniunea regrupează 27 de state pe plan economic şi politic, având printre obiectivele sale apărarea democraţiei, promovarea şi respectarea drepturilor omului, prosperitatea şi pacea. Conform Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa, Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care are drept scop: urmărirea obiectivelor Uniunii, promovarea valorilor sale, servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor şi ale statelor membre, asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale. În definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor comunitare Uniunea urmăreşte să combată orice discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

Cât priveşte ţările Europei Centrale şi de Est, Uniunea consideră că este de datoria sa să le ajute să adere la organismul european, după decenii de regim totalitar, declin economic şi izolare de familia europeană.

Aderarea acestora este considerată necesară pentru a întări noile democraţii şi, în consecinţă, pentru a contribui la menţinerea păcii în Europa. Consiliul European s-a exprimat, aşadar, în iunie 1987 la Copenhaga, în favoarea aderării la UE a ţărilor central şi est –europene care îşi doreau acest lucru.

În acelaşi timp, Uniunea este conştientă de dificultăţile presupuse de extindere, atât pentru UE cât şi pentru ţările în cauză. La nivel economic, tehnic şi adimistrativ , aceste ţări se află cu mult sub nivelul mediu al statelor din cadrul UE, comparativ cu ţările cel mai puţin dezvoltate care au aderat la Uniune în etapele precedente de extindere. Această discrepanţă, precum şi numărul de aderări propuse, care vor dubla numărul statelor membre UE, vor avea de asemenea un impact asupra uniformităţii din cadrul UE şi asupra modului de funcţionare a Uniunii.

În 1993, la Copenhaga, Consiliul European a stabilit criteriile pe care trebuie să le indeplinească candidaţii la aderare (în plus faţă de condiţiile stabilite în cadrul Tratatului) : o economie de piaţă funcţională, capacitatea de a face presiunii concurenţiale şi pieţei din cadrul Uniunii, adoptarea acquis-ului comunitar, care presupune capacitatea de a efectua modificări substanţiale ale legilor, reglementărilor şi prevederilor administrative, adoptarea obiectivelor fundamentale ale Uniunii, şi anume integrarea politică, economică şi monetară. Diferenţele dintre statele solicitante în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor şi criteriilor constau în faptul că situaţiile lor sunt diferite, iar procesul de aderare trebuie să ţină cont de acest lucru.

Procesul de aderare, lansat pe 30 martie 1998 pentru toate cele 10 ţări central-europene şi Cipru includea şi Malta şi Turcia. A fost un proces evolutiv şi complex, în care fiecare candidat a fost apreciat în funcţie de meritele proprii şi pe baza aceloraşi criterii. Procesul includea o strategie de pre-aderare, negocieri de aderare, o examinare analitică a legislaţiei Comunităţii Europene şi o procedură de reexaminare. Aderarea Ciprului a fost mai complicată de faptul că insula era împărţită de fapt între comunitatea greacă şi cea turcă. Aderarea Turciei este dificilă din cauza nivelului de dezvoltare economică şi a reformelor necesare în domeniul democraţiei şi al respectării drepturilor omului.

Pentru a se asigura ca o extindere de asemenea proporţii nu se realizează în detrimetrul procesului de integrare şi pentru a preveni acest fenomen, Uniunea trebuie mai întâi să se adapteze.

Organizarea instituţională, în cadrul căreia pot apărea uneori dificultăţi chiar în ceea ce priveşte funcţionarea eficientă a Uniunii cu 27 state membre, trebuie să fie regândită în condiţiile în care Uniunea trebuie să continue să funcţioneze eficient cu peste 27 de membri. Într-un “Protocol privind extinderea Uniunii Europene”, Tratatul de la Nisa include prevederi instituţionale referitoate la sistemul de votare în cadrul Consiliului (care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005), la alocarea locurilor în Parlamentul European începând cu mandatul 2004-2009 şi la reorganizarea Comisiei.

Potrivit lucrărilor summit-ului din 22-23 iunie 2007 de la Bruxelles,care au pus in discuţie reformarea instituţională a UE, statele membre au ajuns relativ uşor la un acord privind terminologia amendamentelor la tratate, eliminând orice element de factură Constituţională. Tocmai de aceea, nu va exista un nou tratat unic al UE, ci se vor amenda cele trei tratate fundamentale, iar noile texte nu vor include termenul „Constituţie” sau referiri la simboluri de factură statală ale UE, precum steagul, imnul sau motto-ul.

Negocierile maraton de la Bruxelles s-au purtat pe câteva teme mari:

- personalitatea juridică a Uniunii;

- sistemul de vot din Consiliul UE;

- includerea sau nu a Cartei drepturilor fundamentale in interiorul tratatului;

- politica externa si de securitate;

- funcţia de ministru de externe al UE;

- creşterea rolului parlamentelor naţionale în procesul de luare a deciziilor in UE;

- supremaţia dreptului european asupra dreptului naţional;

- distribuţia competenţelor intre statele membre şi comunitate.