Planul Campaniei de Informare Publică pentru Ministerul Culturii și Patrimoniului National

INTRODUCERE

A devenit aproape un truism faptul că omenirea intră, începând cu sfârşitul acestui secol, într-o nouă eră – era informaţională. Deocamdată, era informaţională se profilează mai degrabă ca o promisiune a viitorului decât ca o realitate matură. Până şi cele mai dezvoltate societăţi se găsesc încă în tranziţie către o nouă formă de organizare, cumulând elemente ale vechii rânduieli si ale celei emergente. Dar tendinţa de înnoire este evidentă. Consecinţele implicite ale trecerii la societatea informaţională au fost şi sunt discutate de numeroşi gânditori.

Astfel, în 1983, Luigi Dadda susţinea: “Asistăm cu toţii la o evoluţie a modului nostru de a produce, de a comunica, de a trăi, o evoluţie atât de rapidă încât este numită postindustrială. Ea este provocată de un complex de factori culturali, sociali, economici, ştinţiifici, tehnologici, dintre care ultimii se impun cu o forţă covărşitoare. Toate categoriile sunt implicate, dar una se impune, şi anume, aceea legată de generarea, culegerea, transmiterea, elaborarea şi răspândirea informaţiei”.

Din ce în ce mai mult, relaţiile publice se dovedesc un instrument original si eficace pentru a răspunde provocărilor cu care ne confruntăm. Relaţiile publice pot ajuta la rezolvarea unei probleme, lansarea unei idei, evitarea unei catastrofe. Ele se alătură altor perspective – juridică, financiară, umană şi chiar spirituală – în efortul de a depăşi problemele de zi cu zi.

Informaţia publică presupune: transmiterea de informaţii către şi de la public, avertizarea conducerii în legătură cu atitudinile si reacţiile lor, ajutorul în stabilirea de politici care demonstrează atenţia crescută faţă de public şi evaluarea constantă a eficienţei tuturor programelor de informare publică.

Acest rol implicit include toate activităţile legate de constatarea şi influenţarea opiniilor unui grup de persoane. Acesta este însă numai aspectul comunicaţional.

Ca funcţie de management, relaţiile publice înseamnă responsabilitate şi înţelegere în stabilirea de politici şi în informare, pentru atingerea celor mai nobile interese ale organizaţiei si ale publicului său. După Grunig , “relaţiile publice sunt funcţia managerială distinctivă, care ajută la stabilirea şi menţinerea unor limite reciproce de comunicare, la acceptarea reciprocă şi la cooperarea dintre o organizaţie şi publicul ei; ele implică managementul problemelor, ajutând managerii să fie informaţi asupra opiniei publice şi să răspundă cererilor opiniilor publice”.

Informarea publică implică mai multe activităţi. În ultimul timp, evoluţiile tehnologice – cum ar fi diferenţele semnificative în felul în care operează presa – au produs multe dintre aceste schimbări. Un alt rezultat al acestor revoluţii a fost globalizarea crescândă, care a afectat atât comunicarea internă, cât şi pe cea externă şi a schimbat semnificativ modul în care sunt tratate crizele.

Pentru a realiza un plan de campanie de relaţii publice, se adoptă o metodă de lucru care va permite utilizarea unei abordări diferite, respectiv cea a relaţiilor publice, pentru a gestiona problemele organizaţiilor. Creşterea cifrei de afaceri, refacerea imaginii publice, diseminarea unor idei, traversarea unei crize, creearea unui climat favorabil în sânul organizaţiei, determinarea oamenilor să-şi schimbe comportamentul, apărarea în faţa adversarilor sau atacarea acestora constituie, pentru o organizaţie, preocupări continue, prezente la diverse niveluri.

Planul campaniei de informare are ca funcţie esenţială să investigheze cât mai bine o situaţie dată, în aşa fel încât să permită să se intervină şi să se influenţeze desfăşurarea acesteia.

Una dintre cele mai importante sarcini ale unei instituţii este aceea de informare. Nu numai fluxul de informaţii contează, ci si felul în care acesta este transmis. Căci înainte de a rezolva, este a preveni. Şi cum altfel, decât printr-un sistem de relaţii publice bine alcătuit şi eficient.

Planul ce urmează a fi alcătuit trebuie să ţină cont de câteva influenţe. Informaţia este ca un bumerang. Poate este putin exagerată comparaţia dar dacă aceasta nu este transmisă într-o manieră adecvată, cu înţeles cât mai clar şi concis publicului, de multe ori nu este înţeleasă ca atare.

Pentru planul de relaţii publice ar trebui fixate deficienţele care ar putea afecta nu numai imaginea instituţiei dar şi activitatea în sine. Pentru că vorbim despre relaţii publice trebuie să amintim de accesul deloc facil la legislaţia în domeniu sau la anumite informaţii privind drepturi, la vizibila lipsă de comunicare între instituţiile statului, dar şi comunicarea greoaie între instituţie şi cetăţeni.

Într-o institutie, fie ea publică sau privată, cel care coordonează activitatea şi veghează asupra bunei desfăşurări a activităţilor este directorul general. Un „bun director” trebuie să fie mai mult decât un simplu director. Trebuie sa fie un bun manager, să ştie cum să valorifice resursele de care dispune, în funcţie de buget, pentru a obţine efectele dorite. Directorul general este responsabil de buna funcţionare a instituţiei şi de menţinerea unui cadru prielnic pentru desfăşurarea activităţilor. El trebuie sa fie mereu în contact cu necesităţile populaţiei, să se ocupe de promovarea directă a programelor desfăşurate. Bineînţeles că totul ţine de munca în echipă. Felul în care lucrează echipa, rezultatele obţinute precum şi promovarea instiţutiei duc la formarea unei imagini de sine stătătoare.

Prezenta lucrare pune în evidenţă activitatea unei instituţii publice şi anume, Ministerul Culturii si Patrimoniului National, cu privire la procedurile adoptate intern în vederea aplicării principiului transparenţei ce stă la baza aplicării Legii nr. 544/2001, în condiţiile în care aceasta trebuie să îşi desfăşoare activitatea într-o manieră deschisă faţă de public, în care accesul liber şi neîngrădit la informaţiile de interes public să constituie regula, iar limitarea accesului la informaţie să constituie excepţia, în condiţiile legii.

CAPITOLUL I

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIA DE INFORMARE PUBLICĂ

I.1. Conceptul de administraţie publică

Administraţia publică poate fi considerată atât din punct de vedere organizatoric, cât şi funcţional ca fiind totalitatea serviciilor publice menite să satisfacă interesele şi nevoile cetăţenilor şi ale societăţii.

Aşadar, administraţia publică prestează servicii care satisfac nevoile sociale, dar, mai ales, ea instituie şi amenajează serviciile, adică organismele pentru satisfacerea nevoilor publice. Aceste organisme au o înfăţişare mai mult sau mai puţin de tip pur administrativ, cu cât se îndepărtează mai mult sau mai puţin de întreprinderile particulare.

Prin conceptul de administraţie publică, elaborat de Constituţia revizuită în 2003, se înţelege activitatea care rezidă, în principal, în organizarea şi executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, ale actelor normative şi celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată de autorităţile administraţiei publice .

Din această opinie se desprinde atât poziţia administraţiei publice în cadrul diferitelor activităţi ale autorităţilor statului ori ale colectivităţilor locale dar şi conturarea celor două elemente componente esenţiale ale administraţiei publice şi anume: elementul structural-organic şi elementul funcţional.

În accepţiunea organică, se pot menţiona următoarele autorităţi publice: Preşedintele României, Guvernul, ministerele şi alte organe subordonate direct Guvernului, organe centrale de specialitate autonome, instituţii subordonate ministerelor de resort, instituţia prefectului, organele locale de specialitate subordonate ministerelor şi conduse de prefect, organe autonome locale (consiliul judeţean, consiliul local, primarul) şi instituţiile subordonate acestora.

Cât priveşte sensul funcţional-material, acesta este constituit de actele juridice şi operaţiunile materiale prin care se execută legea, fie prin emiterea de norme subsecvente, fie prin organizarea sau, după caz, prestarea directă de servicii publice.