Etimologie și Definiții

Cap 1. NOŢIUNI GENERALE DE ETICĂ

1.1. ETIMOLOGIE ŞI DEFINIŢII

Din punct de vedere etimologic, „etica” provine de la cuvintele greceşti:

• Ethos, care la Homer însemna: primordial, patrie, pentru ca mai apoi, în gândirea greacă, să capete semnificaţia de: locuinţă, loc de întâlnire, loc natal, moravuri, etc.

• Ethike, adică ştiinţa cunoaşterii. Aristotel folosea acest termen la denumirea virtuţilor legate de obiceiuri, experienţe acumulate în timp. Din „Ethos” a derivat cuvântul „Ethicos”, cu sensul „din sau pentru morală”, utilizat de greci atunci când discutau despre principiile comportamentului uman.

Etica este considerată ca fiind ştiinţa binelui sau răului, afericirii şi virtuţii, a plăcerii, a idealului social. Etica este una din cele mai vechi ştiinţe umaniste, şi poate fi considerată, în sensul clasic, ştiinţa ethosului, adică ştiinţa moralei. Etica poate fi considerată ştiinţa fericirii şi virtuţii.

"Dicţionarul explicativ al limbii române", prin ediţia sa din 1975 defineşte etica ca fiind: "ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare unei anumite clase sau societăţi"

Baza legală a concepţiei de încorporare a eticii în afaceri se presupune că este conţinută într-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie a SUA, în 1906, care spune că: "Corporaţia (firma) este creaţia statului, şi că are menirea să existe pentru biele comunităţii".

Figura 1. Etica, ştiinţă filozofică

(Sursa: Mirela Popa, 2006: 22)

Etica a apărut ca ramură distinctă a cunoaşterii, datorită lui Socrate. Ca disciplină ştiinţifică ea există din timpul lui Aristotel, care a ridicat etica la nivelul „demnităţii ştiinţelor”. Etica în înţelesul ei universal este guvernată de credinţe, obiceiuri, de modul de a fi a vieţii.

Etica este ştiinţa idealului social. Etica este o ramură a filozofiei care vine în sprijinul concepţiei generale de ideal al condiţiei umane.

Idealul nu trebuie să fie o idee abstractă, ci o forţă colectivă şi este scopul diriguitor al tuturor scopurilor, pretutindeni şi totdeauna. Idealul este de fapt, un program de activităţi practice desfaşurate pentru atingerea unui scop. În acest context, vorbim de o succesiune de idealuri: idealul de azi poate fi realitatea de mâine. Deci idealul înfăptuit dispare, urmând a se constitui alt ideal. Construirea unui ideal porneşte de la cunoaşterea realităţii deoarece nu trebuie să ne intereseze idealul utopic, himeric. Idealul trebuie să fie posibil de realizat, să fie o continuare a realului şi să fie o idee experimentală maximală.

Idealul social este produsul unei epoci istorice, al unui anumit tip de oragnizare socială, al condiţilor de existenţă al comunităţii umane, ale clasei şi grupului social, ale individului. Acesta poate fi divizat în mai multe idealuri, în funcţie de domeniul acţiunii umane, de factorii sociali ce îl concep etc. În acest sens putem vorbi de un ideal politic, juridic, etic, filozofic, estetic, economic, managerial etc.

Idealul etic (moral) este expresia sintetică a cunoştinţei morale. Este real şi are valoare numai dacă se manifestă în realitatea socială, adică este îndeplinit. Idealul moral va avea valoare dacă dă sens acţiunilor umane, dacă va folosi criterii etice de ierarhizare a scopurilor morale ce trebuie realizate, bazându-se pe criterii de apreciere legate de comportamentul în societate. Realizarea lui nu inseamnă întotdeauna şi realizarea idealului social.