Comunicarea educationala in relatia profesor-student

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Aceasta disertatie trateaza Comunicarea educationala in relatia profesor-student.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 20 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Staiculescu Camelia

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Pedagogie

Cuprins

Capitolul I - Comunicarea 3
1.1 Noțiuni teoretice 3
1.2 Comunicarea profesor-student 6
1.3 Formele comunicării 8
Capitolul II Relația profesor – student în cadrul facultății de Economie Teoretică Aplicată, ASE 11
2.1 Obiectivele cecetării 11
2.2 Ipotezele studiului de caz 11
2.3 Metodologia cercetării 12
2.4 Rezultatele studiului de caz 13
Capitolul III – Concluzii 17
Bibliografie 19

Extras din document

Capitolul I - Comunicarea

1.1 Noțiuni teoretice

Atunci când vorbim despre educaţie, şi în special despre educaţia formală, trebuie să ne raportăm la noţiunea de comunicare umană în general şi comunicare educaţională (pedagogică) în special. Omul comunică în orice moment al activităţii de zi cu zi şi, cu atât mai mult, atunci când doreşte să înveţe ceva.

Etimologic, cuvântul „comunicare” provine din latinescul „communius” (comun), care a dat naştere verbului „communico”, ceea ce înseamnă „a face în comun, a pune în comun, a împărtăşi, a participa la întreţinerea a ceea ce este comun, a fi în comun”. Ori, plecând tocmai de la sensul lingvistic al cuvântului „a comunica”, educaţia – ca relaţie de comunicare - presupune interacţiune între două sau mai multe persoane, interacţine care se bazează pe schimburi de mesaje.

Într-o accepţiune mai largă, comunicarea constă în „transmiterea şi schimbul de informaţii între persoane, în circulaţia de impresii şi de comenzi, în împărtăşirea de stări afective, de decizii şi judecăţi de valoare, care au ca scop final obţinerea de efecte la nivel particular, interior al fiecărui individ... comunicarea înseamnă a spune celor din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anume lucru şi care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ţi atinge scopurile” (Anghel P., 2003, p11).

Definirea conceptului „comunicare” nu este atât de simplă precum ar părea. Fiecare cercetător preocupat de acest domeniu se referă în definiţia proprie la un anumit aspect al comunicării. De exemplu, Mihai Dinu, în lucrarea sa „Comunicarea” (1997) rezervă un întreg capitol problematicii dificultăţii definirii conceptului de comunicare. Denis McQuail (1999) exemplifică felul în care se înţelege în mod curent comunicarea: „verbul a comunica se referă de obicei la acţiunea de a transmite un mesaj despre ceva, cuiva care este receptorul”, acţiune care implică însă şi alte elemente şi precondiţii ca „intenţia de a transmite informaţii şi idei, motivaţia receptorului şi existenţa unor persoane, obiecte, evenimente şi idei care constituie subiectul mesajului” (p.14-15).

Din punctul nostru de vedere însă, importantă este definiţia dată de J.J. van Cuilenburg conform căreia „pentru ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare ... comunicarea devine un proces prin care un emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte” (1998, p.27).

Comunicare reprezintă înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legatură. Cam acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explivativ pentru comunicare.

Ce se înţelege prin comunicare:

- o provocare constantă pentru psihologia socială;

- o activitate;

- satisfacerea nevoile personale;

- legătura între oameni, etc.

Un loc central în activitatea de predare-învăţare îl deţine comunicarea educaţională deoarece rolul profesorului nu este numai acela de a deţine cunoştinţe de specialitate şi cunoştinţe psiho-pedagogice, ci şi de a transmite aceste cunoştinţe, într-un limbaj specific, elevilor cărora se adresează. Având la bază limbajul, ca şi proces psihic superior, comunicarea educaţională îşi propune transferul de informaţii de la profesor la student, dar şi asigurarea feedback-ului de la student la profesor.

Văzută astfel, comunicarea didactică este rezultatul activităţii a cinci componente distincte:

o Emiţătorul: care este profesorul ce are rolul de a transmite informaţia, sub forma unui semnal către receptor;

o Receptorul: care este format din clasa de studenți ce trebuie să-şi însuşească informaţia primită.

o Informaţia: reprezintă conţinutul de cunoştinţe, mesajul transmis de emiţător receptorului. Locul central în cadrul mesajului îl deţine limbajul, care trebuie să fie adecvat contextului în care are loc comunicarea;

o Feedback-ul: care confirmă emiţătorului primirea şi însuşirea de către receptor a informaţiei comunicate şi care, totodată, ajută emiţătorul să-şi realizeze activitatea de transmitere a informaţiilor.

o Feedback-ul invers: care confirmă receptorului validitatea informaţiilor primite şi este specific doar activităţii didactice de predare-învăţare.

În cadrul acestui mecanism două aspecte sunt problematice şi asupra lor trebuie să insistăm. Mai întâi profesorul care are rolul de a pregăti comunicarea didactică şi de a o face posibilă în condiţiile în care receptorul este mereu diferit, apoi limbajul care face posibilă comunicarea didactică, dar care poate, în acelaşi timp, să împiedice sau să denatureze această comunicare.

Fisiere in arhiva (1):

  • Comunicarea educationala in relatia profesor-student.doc

Bibliografie

1. Chronicle of Higher Education (Almanac Issue), 2 September, p. 17, 1996
2. Collison, M. N. K., Rape Hype, Chronicle of Higher Education, 7 July, p. A17, 1993
3. Dillard, J. P. et al., Close relationships in task environments: Perceptions of relational types, illicitness and power, Management Communication Quarterly, 7, 227-255, 1994
4. Grigore T. Popa, Reforma spiritului, Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2002
5. Herreid, C.F., “Why isn’t cooperative learning used to teach science?” Bioscience 48:553-559, 1998
6. Herreid, C.F., “When justice peeks: Evaluating students in case study teaching” Journal of College Science Teaching 30:430-433, 2001, (Also available online at http://ublib.buffalo.edu/libraries/projects/cases/teaching/justice.html)
7. Herreid, C.F., “Using case studies in science-and still covering content”, in Team Based Learning: A Transformative Use of Small Groups pp.109-118. (Ed. L. Michaelson, A. Knight & L. Fink) Praeger, Westport, Conn. Paperback edition (2004) Stylus Pub. pp 105-114, 2002
8. Keller, E., Consensual relationships and institutional policy, Academe, 76(1), 29-32, 1990
9. Peters, L., A student's experience, Initiatives, 52(4), 17-21, 1990
10. Skeen, R. E., Academic Affairs, Psychology Today, March 1981, p. 100, 1981
11. Cucoş, C. „Pedagogie” Editura Polirom, Iaşi 1996,pag. 135
12. Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie şcolară, Ed. polirom, Iaşi, 1999, p 181-190
13. Stoica M., Pedagogie şi psihologie, Ed. Gheorghe Alexandru, Craiova, 2002, p 123
14. Barliba, C., M., Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
15. Toma, Gheorghe, Tehnici de comunicare, Editura Artprint, Bucureşti, 1999.