Rolul evaluării formative în atingerea performanței școlare deosebite

ARGUMENT

Pe fiecare dintre noi şcoala ne-a format, ne-a cizelat, a scos din noi ceea ce aveam mai bun. Resursele proprii au fost prelucrate şi în final, am devenit oameni folositori societăţii.

Asfel că la primul contact cu instituţiile de învăţământ, dascălii au căutat să scoată la lumină potenţialul fiecărui elev, ca apoi prin învăţare, exerciţiu, perseverenţă şi motivaţie, acesta să ajungă cât mai aproape de performanţă, iar pentru cei mai norocoşi, chiar să atingă acest nivel.

Activitatea didactică se bazează în primul rând pe transmiterea informaţiei şi pe receptare şi are ca finalitate generală însuşirea de noi cunoştinţe şi capacităţi, toate acestea regăsindu-se în competenţe şcolare ce ar trebui să le deţină un elev la un moment dat. Toate aceste relaţii, ce se formează între cadrul didactic şi elev, pe parcusul procesului instructiv-educativ au la bază atât motivaţia învăţătorului, cât şi cea a elevului. Competenţele nu se dobândesc fără ca elevul să fie motivat, la fel cum acestea nu se transmit dacă învăţătorul nu are acest scop, însă şi acestea au nevoie de o finalitate şi anume motivaţia pentru performanţă.

Ştim că un elev bun nu munceşte mult, ci suficient, lucrează motivat şi constant, toate acestea având scopul de a atinge performanţa, nivel de la care totul devine foarte uşor, iar rolul cadrului didactic este acela de a-i face parcurgerea acestui drum cât mai lină. Învăţătorul trebuie să îndrume elevul, să îşi găsească vocaţia apelând la metode şi tehnici de învăţare centrate pe elev şi pe nevoile acestuia.

Motivarea elevului prin consecinţe pozitive pentru a atinge performanţe este probabil cea mai întărită metodă şi are ca scop atât atragerea spre învăţare, spre şcoală a elevilor, cât şi a părinţilor. Aceştia din urmă sunt atraşi de rezultatele foarte bune pe care copiii lor le pot obţine, dar şi de reputaţia bună şi aprecierea celor din jur.

Raportându-mă la cele mai sus menţionate, mi-am propus ca în această lucrare să abordez problema atingerii performanţei în învăţământul primar din prisma evaluării formative şi anume dacă funcţia de predicţie anticipează atingerea performaţei deosebite. Astfel, am decis să verific dacă rezultatele pe care le obţin la evaluarea formativă coincide cu cele de la concursurile şcolare, unde se urmăreşte performanţa deosebita.

În ultimul timp, participarea elevilor la concursurile şcolare a ajuns să fie din ce în ce mai numeroasă, în ciuda faptului că necesită, pe lângă efortul intelectual şi un efort finaciar, însă motivaţia pentru performanţă a devenit un factor important, ceea ce pe noi, cadrele didactice nu poate decât să ne bucure şi să ne motiveze spre a depune un efort şi mai mare în activităţile de la clasă şi nu numai.

CAPITOLUL I

ROLUL EVALUĂRII ÎN EDUCAŢIE ŞI SOCIETATE

Discutând despre evaluare în educaţie, de fiecare dată, va trebui să ne raportăm la contextul economic, politic şi social al evaluării. Întrucât învăţământul face parte dintr-un sistem social, evaluarea educaţională este un subiect delicat, deoarece se datorează faptului că efectele unor acţiuni evaluative, cum ar fi examenele, se răsfrâng şi în planul social, cultural şi politic al fiecărei ţări. Putem spune astfel că evaluarea rezultatelor şcolare constituie o parte integrantă a procesului de instruire şi învăţare, deoarece ea se bazează pe obiective foarte bine definite, pe metode şi instrumente de măsurare care să asigure complementaritatea acţiunilor evaluative, pe modalităţi standardizate de înregistrare şi comunicare a rezultatelor şcolare.

P. Broadfoot (1996) afirma că „evaluarea este cel mai puternic instrument politic în educaţie”. Acest lucru se explică prin faptul că o anumită hotărâre politică asupra ieşirilor din sistem, cum ar fi introducerea examenului de capacitate, poate avea un rol deosebit asupra proceselor.

1.1. Evoluţia conceptului de evaluare

În ziua de astazi termenul de ,,evaluare” a devenit o noţiune foarte importantă, pentru unii chiar o obsesie. Este aşadar binevenită o întoarcere în timp pentru a vedea cum a evoluat acest termen.

Dacă analizăm istoric conceptul de evaluare, atunci trebuie să facem câteva constatări: cea mai importantă priveşte distincţia dintre fenomenul evaluării şi ştiinţa evaluării. Fenomenul evaluării este foarte vechi. De când lumea, oamenii au facut evăluări, adică au măsurat şi au apreciat lucrurile. În vremea noastră nu s-a schimbat fenomenul, ci calitatea măsurii şi a sistemelor de raportare. Din acest motiv, putem defini evaluarea ca pe măsură, dar totodată poate fi considerată o mărime raportată la un etalon, o determinare cantitativă - exprimată numeric - care capată un înţeles calitativ.

În primele dicţionare de pedagogie apărute în 1882 F. Buison nu amintea nimic despre evaluare. La fel putem spune şi despre Encyclopedia Universalis, ediţia din 1968. În 1993, când a fost reeditată, evaluării i s-au consacrat de această dată nu mai mult de zece pagini.