Comunicare

Imagine preview
(9/10 din 1 vot)

Aceasta disertatie trateaza Comunicare.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 137 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 10 puncte.

Domenii: Psihologie, Comunicare

Cuprins

Introducere
CAP. I Consideraţii generale privind comunicarea
1. Definiţia comunicării şi elementele sale
2. Conceptul, tipologia comunicării
3. Comunicarea de masă. Concept şi tipologie
3.1. Elementele comunicării de masă
3.2. Diferenţa dintre comunicarea de masă şi comunicarea publică
3.3. Mijloacele comunicării de masă
4. Rolul şi funcţiile comunicării în perioada globalizării
CAP. II Comunicarea politică – abordări teoretice
1. Apariţia şi evoluţia comunicării politice
2. Scopurile comunicării politice
3. Abordări contemporane privind comunicarea politică
4. Mijloacele comunicării politice
CAP. III Comunicarea politică în contextual internaţional actual
1. Comunicarea politică şi mondializarea
2. Comunicarea politică în accepţiunea modernă. Bariere în procesul de comunicare
3. Comunicarea electorală
4. Cercetarea comunicării politice în stadiul actual
CAP. IV: Analiza discursului politic
1 Prezentarea caracteristicilor discursului politic
1.1.1. Comunicarea politică
1.1.2. Comunicarea electorală
2. Analiza de discurs politic
3. Comunicarea politică în dezbaterea electorală televizată
3.1.1. Retorica politică modernă
3.1.2. Dezbaterea televizată – tipuri şi strategii
3.1.3 Construirea imaginii mediatice
4. Analiza semantică a discursului politic
CAP. V: Analiza discursului politic al lui Adrian Năstase în campania electorală din 2004
1. Poziţionarea discursivă a lui Adrian Năstase în contextul socio-politic Românesc
2. Momentul adevărului – Confruntarea televizată Adrian Năstase- Traian Băsescu, analiza televizuală a discursului
3. Analiza semantică a discursului politic al lui Adrian Năstase
Concluzii
Bibliografie

Extras din document

Introducere

Toate definiţiile date comunicării umane, indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin sau de orientările în care se înscriu, pun accent pe un anume aspect: comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. Nici un fel de activitate, de la banalele preocupări ale rutinei cotidiene, pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic şi până la activităţile complexe desfăşurate la nivelul organizaţiilor, societăţilor, culturilor, nu poate fi concepută în afara procesului de comunicare. J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Hoomen definesc comunicarea „un proces prin care un emiţător transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte” . Comunicarea este aşadar, principala formă de manifestare a interacţiunii psihosociale, deoarece toate efectele relaţiilor interpersonale (perceptive, simpatice sau funcţionale) sunt vehiculate prin comunicare. Elementul primordial al mesajului este atragerea atenţiei receptorului asupra unui lucru oarecare, mai precis, asupra obiectului de referinţă şi asupra caracteristicilor lui . Din modul de receptare a acestor caracteristici apar, la un moment al analizei şi al desfăşurării operaţionale a comunicării, situaţiile de criză şi atunci abordăm procesul comunicării din mai multe perspective: comunicarea – generatoare de criză; relevarea unor noi posibilităţi comunicaţionale şi a unor soluţii noi în comunicare; comunicarea – privită ca element esenţial în gestionarea crizelor şi ca manifestare a dorinţei de putere.

Comunicarea şi politica sunt cosubstanţiale. Raporturile de comunicare sunt inseparabile de raporturile de putere, care depind, prin forma şi conţinutul lor, de puterea materială sau de cea simbolică, acumulate de instituţiile politice şi de agenţii angajaţi în aceste raporturi. Comunicarea politică are drept specific manifestarea unei tensiuni între cooperare şi conflict. Discursul politic permite găsirea acordului dar, acelaşi tip de discurs promovează conflictul şi dominarea. Fie că se doreşte persuadarea sau convingerea, negocierea sau intimidarea, recursul la limbajul politic şi la diferite modalităţi de comunicare politică, reprezintă o alternativă la violenţa fizică. Spaţiul public are un caracter conflictual, dar în perimetrul său se negociază compromisul: diferenţele se echilibrează, reprezentarea celor care nu sunt la putere devine mai lesnicioasă, cei care sunt la putere îşi reglează discursul.

Ceea ce este dominant în comunicarea politică este cuvântul, scris sau vorbit. În societate, orice problemă poate deveni politică. Politica evoluează în dinamica mizelor economice, sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice. Activitatea politică are în atenţie emergenţa problemelor colective, formularea întrebărilor adresate autorităţilor publice, elaborarea de soluţii, conflictul dintre aceste proiecte şi modul lor de reglementare. În fiecare din aceste procese se găseşte implicată comunicarea iar contribuţia ei la activitatea politică este omniprezentă, fie că este vorba de socializare şi participare, de elaborarea agendei, de mobilizare sau de negociere. Comunicarea impregnează toată activitatea politică în masura în care aproape toate comportamentele de acest tip implică recursul la o formă oarecare de comunicare. Specificul raporturilor şi al activităţilor politice contemporane îl constituie criza de credinţă, de convingere politică, ceea ce obligă oamenii politici, după cum afirma Gabriel Thoveron, să investească tot mai mult în comunicare: „de îndată ce apare vreo dificultate între ei şi aceia care îi mandatează, aceasta este numaidecât considerată o <<problemă de comunicare>> - de a-i convinge pe cetăţeni de temeiul actelor ori deciziilor lor“ . Caracterizată prin ambiguitate conceptuală, prin ubicuitatea fenomenelor, comunicarea poate fi analizată mai eficient în relaţiile ei cu politicul, prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung să fie practici politice. Viaţa politică actuală poate fi caracterizată ca un continuu efort de comunicare al actorilor politici pentru a-şi legitima acţiunile, discuţia fiind principala modalitate prin care se realizează participarea politică.

Observând şi analizând marile transformãri din evoluţia omenirii, numite de cãtre Alvin Toffler cele “trei valuri” – primul fiind revoluţia agricolã, desfãşuratã în urmã cu zece mii de ani, al doilea val fiind revoluţia industrialã sau perioada “coşului-de-fum” care aducea mari schimburi tehnologice şi sociale începând pe la jumãtatea anilor 1950, iar al treilea val fiind perioada “noilor culmi de comandã” moment în care principala resursã este informaţia – vom înţelege necesitatea şi importanţa apariţiei şi dezvoltãrii unor meserii, specializãri, domenii de activitate.

Astãzi, când tehnologia modernã, accesul la computer permit unui public tot mai larg o informare diversificatã şi rapidã, rolul informaţiei reprezintã o condiţie a dezvoltãrii umane şi a societãţii în general. Tot mai frecvent în aceastã lume informaţionalã, în aceastã lume mãcinatã de “foamea de a şti” sunt utilizaţi termeni precum: “comunicare”, “mass-media”, “zvon”, “dezinformare”, “intoxicare”, “manipulare”, “feed-back”, sau construcţii de genul: “comunicare eficientã”, “comunicare de masã”, “comunicare indirectã”, “comunicare orizontalã”, “comunicare gestualã”, “comunicare plasticã”, “comunicare politicã” etc. Deşi termenul de comunicare pentru unii este nou, pentru alţii pare nou, procesul propriu-zis de comunicare este la fel de vechi ca şi omenirea însãşi, dar permanent într-o continuã schimbare, perfecţionare.

Fisiere in arhiva (1):

  • Comunicare.doc