Problemele familiei ofițerului

INTRODUCERE

În istoria umanităţii, familia a constituit cel mai viabil, longeviv şi stabil grup social, o adevărată matrice a dezvoltării social-economice. Constituită pe principiul complementarităţii nevoilor de bază, familia a evoluat în funcţie de epoca istorică, arealul etno-geografic şi spiritual, dar şi de nivelul de cultură specific clasei sociale din care a făcut/face parte. Atât armonia cât şi conflictele acestui grup social matricial au fost grevate de istorie, religie, dezvoltarea social-economică şi culturală căreia au apartinut.

“Semnificaţia universală a familiei ca celulă bazală a oricărui sistem social este susţinută de necesitate satisfacerii funcţiilor sale specifice care nu pot fi transferate nici unei alte unităţi sociale: sexuală, reproductive, educaţional-socializatoare, economică, emoţional-terapeutică si sportivă.” (I. Mitrofan - Cuplul Conjugal, pag. 23)

Funcţiile familiei ca sistemele de referinţă pe care se constituie familia – nevoi, resurse, interese, sentimente, sunt principalii factori generatori de conflict. Funcţiile pot ajunge disfuncţii, iar coordonatele de constituire – nevoi, resurse, interese, sentimente – suportă o dinamică ce nu are egal şi care poate declanşa oricând conflicte.

Membrii constitutivi ai familiei interacţionează cu o zestre de resurse fizice, materiale şi spirituale, au anumite nevoi personale, trăiesc şi îşi constituie activitatea lor de familie pe expectante determinate de interesele şi sentimentele lor. Aceste noduri gordiene ale existenţei în manifestările relaţiilor interpersonale în familie pot fi generatoare de conflict sau armonie, în funcţie de modul în care sunt valorizate ele şi atitudinile, strategiile de abordare a celuilalt în vederea rezolvării problemelor de cuplu.

Fiecare atitudine faţă de problemele care apar la fiecare pas, în fiecare zi a unei casnicii este încărcată de semnificaţii şi dezvoltă conflicte sau reuşite în funcţie de reacţiile celuilalt. Conştiinţa complementarităţii funcţiei sale în cuplu îl ajută pe partener să participe, nu să se opună solicitării. Sigur că e foarte important ca partenerii de cuplu să fie compatibili în funcţiile pe care le îndeplineşte familia.

Contemporaneitatea a dat ocazia să ieşim din paradoxul dictaturii unui sex asupra celuilalt. Istoria omenirii a tranversat o epocă a matriarhatului specifică societăţii primitive urmată de epoca patriarhatului specifică competiţiei şi concurenţei, exprimate în prezenţa claselor sociale. Idealul egalităţii între sexe, departe de a fi o utopie, poate fi abordat prin prisma complementarităţii modului de funcţionare a personalităţilor de sex opus. Prea multe secole această impunere a unui sex asupra celuilalt a fost motiv de descriminare şi conflict.

“Conflictul conjugal constituie o iminenţă în evoluţia interacţională conjugală, având în esenţă o valoare dinamogenă şi cathartică în procesul intercomodării diadice.” (I. Mitrofan - Op. Cit., pag. 138)

Conflictul conjugal poate fi:

-normal dinamogen,

-distructiv pathogen.

Criteriile de analiză ale conflictului marital:

a) formă de manifestare a conflictului în cuplu;

b) gradul de tensiune generat de conţinutul conflictului;

c) durata conflictualităţii în dinamică.

Am trecut în revistă aceşti potenţiali factori, criterii de analiză şi sisteme de referinţă pentru evoluţia dinamică a relaţiilor de grup pentru a identifica posibile profiluri de interacţiune a unui anumit tip de familie din societatea românească de astăzi şi nu numai. Familia ofiţerului român în contemporaneitate traversează o perioadă în care va trebui să găsească noi strategii de adaptare pentru a supraveţui. Această fenomenologie mi-am propus s-o abordez în lucrarea de faţă şi am utilizat un lot de cercetare de 60 de familii de cadre militare din diverse servicii ale statului român.

CAPITOLUL I

PARTICULARITĂŢILE FAMILIEI OFIŢERULUI

Societatea românească în momentul de faţă nu mai oferă securitatea moral-afectivă şi statutul social-economic a ofiţerului ca oricând înainte de 1989, începând cu primii slujbaşi superiori ai armatei din secolul al XIV-lea şi încheind cu căderea comunismului. Odată cu instaurarea economiei pe piaţă după modele împrumutate, s-a răsturnat întregul sistem de valori morale şi social-economice, banul fiind considerat criteriul de ierarhizare socio-econimică mai mult decât educaţia, pregătirea, conduita, profesia, performanţele profesionale, conducerea destinului familiei, atitudinea faţă de semeni, sensul vieţii alese.

Alegerea profesiunii de cadru militar a ajuns în aceste condiţii de uzurpare a “condiţiei statutului socio-profesional al ofiţerului”, o chestiune de vocaţie. Întrucât retribuirea cadrelor militare, fie şi superioare, nu mai este atractivă în raport cu preţurile şi cu salariile din celelalte sectoare, numai persoanele cu “chemare” pentru meseria de onoare mai urmează drumul “presărat de spini” adesea al şcolilor şi carierei militare. Sunt foarte puţini oameni care fiind atât de inteligenţi încât să reuşescă la o facultate militară unde sunt şi cerinţe de orizont cultural mai vast, sa-şi propună a-şi stăpâni toată viaţa “libertatea de expresie” care este un imperative categoric pentru statutul de cadru militar.

Şcolile militare, fie de nivel mediu-licee militare, şcoli de maiştri şi subofiţeri, fie de nivel superior - instituţii şi academii militare – determină maturizarea socio-afectivă precoce a celor ce le urmează prin impunerea unei discipline şi a unor regulamente deosebite de viaţă. Acest fapt îi determină pe absolvenţii acestor forme de învăţământ să caute liniştea şi armonia unui camin familial. Cultivarea valorilor social-morale universal valabile de către instituţiile de invăţământ militar, creează o anumită atitudine absolvenţilor faţă de familie favorizând intemeierea acesteia şi pastrarea unui echilibru socio-afectiv.

Cariera militară conferă o anumită securitate social-econimică pe termen îndelungat chiar şi astăzi, fapt ce influienţează pozitiv hotărârea celui ce o imbrăţisează, de a-şi întemeia o familie la încheierea studiilor şi repartizarea la locul de muncă. Pe de altă parte, prestigiul consacrat al carierei militare şi acel minim de securitate social- economică şi morală pe care o au absolvenţii învăţământului militar, sunt motive de atracţie pentru numeroase persoane aflate în anturajul acestor absolvenţi de studii militare.

Alegerea profesiei de cadru militar superior este o decizie extrem de importanţă şi interesantă, determinată în primul rând de conştientizarea aptitudinilor personale în plan intelectual, afectiv şi voliţional şi nu în ultimul rând de intersectare acestora cu un sistem de valori şi aspiraţii cărora să le corespundă nivelul aptitudinilor. Ofiţerul trebuie să facă dovadă unui larg orizont cultural, unui înalt coeficient de inteligentă şi unei educaţii pe măsura instrucţiei de care trebuie să dea seama. Toate şcolile ce pregătesc ofiţeri cer o bună stăpânire a limbii materne, un mod de gândire logic, un bagaj de cultură generală cât mai mare, o foarte bună acoperire a obiectivelor majorităţii ariilor curriculare din şcoala generală şi din liceu.

Reuşita într-o instituţie de învăţământ superiora militara sau angajarea unui civil cu studii superioare pe o funcţie de cadru militar cu grad de ofiţer impune o anumită conduită conform deontologiei carierei militare. Rata abandonului sau a eşecului şcolar în acest regim de instituţionalizare demonstrează lipsa aptitudinilor pentru domeniul ales.

Adaptarea la regulamentul militar reprezintă un avantaj pentru viitorul familiei de ofiţer. El va şti sau va învăţa să-şi organizeze viaţa, astfel încât să înţeleagă că are roluri sau funcţii complementare cu viitorul (viitoarea) soţ/soţie încercând să flexibilizeze raporturile socio-afective pentru a-şi crea un minim de securitate şi confort în căminul său.