Prevenirea conflictelor școală-familie prin consilierea părinților

INTRODUCERE

Eliberată de constrângerile politice, educaţia îşi descoperă în mod necesar şi dimensiunea sa de consiliere în interacţiune cu cea de informare şi formare a personalităţii umane, cu cea de mediere a transformărilor sociale, cu cea de gestionare şi soluţionare a problematicii educaţionale.

Planurile cadru ale învăţământului românesc după 1995, când este publicată noua Lege a învăţământului introduc o nouă disciplină şcolară „Consiliere şi Orientare”, începând de la clasa I până la clasa a XII-a. Dar deşi în felul acesta şcoala răspunde în mod adecvat şi practic nevoilor sociale de consiliere printr-o nouă disciplină de învăţământ aceasta este inclusă în ceea ce se numeşte curriculum la decizia şcolii, iar multe şcoli renunţă la ea sau o asimilează cu dirigenţia.

După Moraru Monica, “acţiunea de orientare şi consiliere a tinerilor pentru şcoală şi viaţa social-profesională nu a constituit pretutindeni şi în toate epocile istorice o problemă specifică. Primele dovezi despre interesul acordat pregătirii tinerilor pentru viaţă le găsim în scrierile câtorva dintre cei mai prestigioşi filosofi ai Greciei antice : Platon, Republica, Aristotel, Politica.”

În prezent consilierea psihopedagogică se fundamentează pe teoria umanistă a lui Carl Rogers (1961), unde problemele psihice nu sunt doar deficienţe şi tulburări, ci expresii ale nevoii de autocunoaştere, de întârire a Eu-lui, de adaptare şi dezvoltare personală. Relaţia dintre psiholog şi consiliat este una de respect, de încredere reciprocă care presupune implicarea activă şi responsabilă a ambelor părţi. Din această perspectivă, consilierea este acţiunea de ajutorare şi creditare a persoanei ca fiind capabilă :

• să-şi asume propria dezvoltare personală ;

• să prevină diverse tulburări şi disfuncţii ;

• să dezvolte strategii proprii de rezolvare a problemelor ;

• să dezvolte o imagine de sine pozitivă ;

• să-şi formeze o atitudine corectă faţă de ceilalţi ;

• să-şi valorizeze resursele.

O primă caracteristică a consilierii psihopedagogice este dată de tipul de persoane cărora le este adresată consilierea sau asistenţa. Consilierea vizează persoanlele ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite intelectuale sau de altă natură. Ea facilitează, prin demersurile pe care le presupune, ca persoana să facă faţă mai eficient factorilor stresanţi, sarcinilor vieţii cotidiene şi, astfel, să îmbunătăţească calitatea vieţii în relaţiile cu ceilalţi semeni.

A doua caracteristică definitorie pentru consilierea psihopedagogică este dată de faptul că asistenţa pe care o oferă utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării inter(personale). Sarcina consilierului este de a învăţa persoana/ grupul să adopte noi strategii comportamentale, să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi atitudini şi conduite adaptative.

Prevenţia problemelor ce pot perturba dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei este o altă caracteristică a consilierii psihopedagogice. Strategia de prevenţie constă în identificarea situaţiilor problematice, condiţiilor de risc şi în acţionarea asupra lor înainte ca acestea să producă un impact negativ şi să declanşeze “crize” personale sau de grup.

Analizând, în registru comparativ, experimentele educaționale succedate în multimilenara istorie a umanității, se desprinde o singură concluzie: au devenit comunități de succes cele care au plecat de la premisa conform căreia sistemul de învățământ este un instrument al dezvoltării durabile și principala investiție strategică (Talcott Parson). În această logică, punerea în conjuncție a tinerei generații cu cele mai noi rezultate ale cercetării și profesionalizării, au permis, prin deschiderea comunitară realistă a ofertelor educative , adevărate miracole: cel nipon și cel german sunt doar două exemple, dar dintre cele mai convingătoare. Astfel, aceste țări, ieșite nu doar învinse, ci total dezarticulate din războiul mondial ”au câștigat pacea” printr-o investiție educativă făcută consecvent, sistematic și focalizată pe inovarea inclusiv a managementului educațional.

Consilierea psihopedagogică în şcoală trebuie să fie “unitatea a trei secvenţe operaţionale : diagnostic-constatativă, formativ-profilactică şi terapeutică- recuperatorie” (Golu, P.,1993). Consilierea reprezintă un proces de acordare a asistenţei psihopedagogice elevilor şi celorlalte persoane implicate în procesul educaţional.

Ch. Patterson susţine că acest proces dezvoltă o relaţie interpersonală între consilier şi unul sau mai mulţi clienţi (elevi, părinţi, profesori), folosind metode psihologice, derivate dintr-o cunoaştere sistematică a personalităţii umane. Acelaşi autor menţionează că scopul consilierii psihopedagogice este de a îmbunătăţi sănătatea mintală a consiliaţilor şi astfel de a provoca o schimbare voluntară în atitudinile şi comportamentul clientului.

În dezvoltarea şi menţinerea stării de bine un rol important îl are familia şi şcoală, însă, din păcate de cele mai multe ori, aceste instituţii generează şi întreţin condiţii nefavorabile. Astfel, ele subminează încrederea în sine a copiilor, îngrădesc autonomia şi independenţa elevilor, şablonează individualităţile, iniţiază competiţii neproductive în detrimentul cooperării, induc percepţii ameninţătoare asupra lumii şi vieţii. Focalizarea exclusivă a şcolii pe latura intelectuală şi pe performanţele elevilor sunt căi de diminuare a stării de bine şi de creştere a riscului pentru disfuncţii sau boli fizice şi psihice.