Apostolatul social ca parte integranta a slujirii bisericii

Imagine preview
(10/10 din 1 vot)

Aceasta disertatie trateaza Apostolatul social ca parte integranta a slujirii bisericii.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 88 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Pr. Conf. Univ. Dr. Marian Vîlciu

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 9 puncte.

Domeniu: Religie

Cuprins

Cuprins 3
Preliminarii 5
Capitolul 1
Temeiuri scripturistice ale apostolatului social 8
1.1. Vechiul Testament 8
1.2. Noul Testament 9
Capitolul 2
Temeiuri ale slujirii sociale în Sfânta Tradiţie 13
2.1. Iisus Hristos - slujitor al lumii 13
2.2. Aspecte practice ale slujirii 17
2.3. Muncă şi slujire 19
2.4. Biserica - instituţie de slujire socială 31
Capitolul 3
Incursiune istorică asupra apostolatului social 38
3.1. Slujirea socială în Biserica primelor veacuri 38
3.2. Apostolatul social în "veacul de aur" 46
3.3. Lucrarea socială a Bisericii în perioada după secolul IV 49
Capitolul 4
Apostolatul social în Biserica şi în viaţa creştină 51
4.1. Slujirea creştină după învăţătura ortodoxă 58
4.2. Apostolatul social ca expresie a slujiri în viaţa creştină 59
Capitolul 5
Biserica slujitoare în teologia Ortodoxă 62
5.1. Caracterul social al Ortodoxiei 64
5.2. Omul ca fiinţă deschisă pentru slujire 67
5.3. Apostolatul social ca formă de pastoraţie în Biserica Ortodoxă 70
5.4. Ortodoxia ca Biserică a slujirii 76
Concluzii 78
Bibliografie 80
Listă de abrevieri 88

Extras din document

Creştinismul e religie de sus, e un dar dumnezeiesc. În creştinism se descoperă deplinătatea dumnezeieştei iubiri, Dumnezeu iubitor, Dumnezeu-Dragoste. Din revelaţie aflăm că Dumnezeu e dragoste, că El iubeşte şi că toate lucrările divine în primul rând sunt determinate de bunătate.

În înţeles creştin, dragostea e, înainte de toate, manifestare a bunătăţii care şi-a ales obiectul căruia să se reverse; deplin, ea e dăruire, dăruire totală de sine. Dragostea se întemeiază pe esenţa lui Dumnezeu însuşi, e chiar această fiinţă însăşi, a Lui, văzută, sub aspectul plinătăţii vieţii interpersonale, în comuniunea treimică, adică al fericirii negrăite a acestei vieţi intratrinitare; ca şi sub aspectul lucrării Treimii Celei Atotsfinte; în dorinţa de a face să participe şi creaturile la bunurile dumnezeieşti. Fiind dumnezeiască în natura ei, dragostea e necreată. "( )Ea e faţa Tatălui veşnic îndreptată spre Fiul şi spre Sfântul Duh, faţa Fiului şi Sfântului Duh totdeauna îndreptată spre Tatăl, în totala şi inexprimabilă dăruire reciprocă, ca şi faţa Treimei celei mai presus de fire şi cunoaşterea îndreptată spre lume şi faţa fiecăruia dintre persoanele Sfintei Treimi şi deofiinţă, în lucrarea fiecăreia în lume, în desăvârşită armonie".

Dragostea creştină, dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele, se bazează pe existenţa de sine a iubirii divine. Doar pentru că aceasta din urmă există, există şi cea dintâi. Ea e răspunsul omului credincios la dragostea dumnezeiască. Astfel, "( )dragostea spre Dumnezeu are ca temelie şi premiză dragostea lui Dumnezeu; iar dragostea de oameni izvorăşte şi îşi are baza neîncetat pe dragostea de Dumnezeu. ( )Ea, dragostea creştină, constă tocmai în imitaţia dragostei divine; ea e dispoziţia şi efortul permanent de a realiza cât mai deplin această imitaţie. Ea e, astfel, şi trăire şi faptă".

Astfel, lucrarea dragostei de oameni şi a jertfei Mântuitorului Iisus Hristos pentru toţi oamenii din toate locurile şi timpurile e fără margini. În chip asemănător şi lucrarea omului credincios ce vrea a fi ca Dumnezeu, adică să primească aceleaşi însuşiri desăvârşite, trebuie să fie o lucrare de jertfă nemărginită, izvorâtă din dragostea de Dumnezeu şi de oameni, pentru că toţi poartă aceeaşi fire comună.

Dragostea de oameni, ca formă activă şi deplină nu se poate limita numai la un sentiment sec şi neroditor. Deci dragostea noastră se prezintă ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu şi ca o datorie faţă de aproapele nostru a cărui persoană conţine de la creare chipul lui Dumnezeu ca un dat ontologic. Astfel, dragostea noastră se exprimă creştineşte întâi ca "milă", ceea ce ne cere să trăim compătimire pentru nefericirea semenului nostru şi să ne străduim spre ridicarea lui la o stare superioară. În al doilea rând o gândim ca "filantropie", adică drept strădania organizată, în mod principal, spre prevenirea şi vindecarea spirituală şi materială a semenului nostru. Iar aceste două virtuţi au ca temelie pe Dumnezeu în Treime, care e "( )Dumnezeul milei, al îndurării şi al iubirii de oameni", aşa cum ne spune mereu Biserica noastră. Doar prin credinţa şi trăirea dogmei Sfintei Treimi, ajungem la comuniunea creştină adevărată, deoarece în comuniunea Persoanelor dumnezeieşti, aflăm cel mai sublim model de dragoste.

Aşadar, atunci când omul credincios începe la lucrarea virtuţii din dragoste de Dumnezeu şi din dragoste de Dumnezeu caută să îşi arate dragostea şi de aproapele său, doar atunci, poate ajunge la dragostea universală, ce restabileşte natura oamenilor, după cum ne zice Cuviosul Dorotei: "( )lumea e ca un cerc şi în mijlocul acestuia se află Dumnezeu, iar liniile ce pornesc de la margine spre centru sunt drumurile, adică cetăţile oamenilor ( ); iată aşadar care e natura dragostei ( ), cu cât ne apropiem de Dumnezeu în dragoste faţă de El cu atât ne unim întreolaltă prin dragostea lui Dumnezeu".

Prin dragostea lucrătoare, creştinismul slujeşte la toţi, ca toţi să se poată mântui. "( )Dragostea lucrătoare întemeiază comuniunea omului credincios cu Dumnezeu, iar dacă această comuniune se sfărâmă, din pricina omului, numai dragostea poate să o restabilească, coborându-se, slujind. Mântuirea e adusă ca dar. Aşadar, esenţial, dragostea e darul coborârii mântuitoare a lui Dumnezeu însuşi în lume, ca har".

Biserica, în calitatea ei de extensie în lume a Trupului înviat al lui Hristos, nu duce o existenţă în solitudine, ci se stabileşte într-o realitate socială, făcându-şi prezenţa simţită în lumea faţă de care are o seamă de responsabilităţi, îndatoriri ce provin din faptul că amândouă, şi "( )Biserica şi lumea sunt creaţii ale lui Dumnezeu, prima fiind Împărăţia dumnezeiescului Har, iar a doua fiind Împărăţia legilor naturale".

Termenul de diaconie ori de slujire este una din ideile principale ale Sfintei Scripturi. În Biblie, şi mai cu seamă în Noul Testament se află întreaga definiţie şi înţelesul deplin al diaconiei ori slujirii. "( )Diaconia ori slujirea este noţiunea-cheie a acţiunii Bisericilor creştine de peste tot în raportul lor cu lumea şi cu omul, este o temă importantă a învăţăturii neo-testamentare şi patristice de totdeauna"

Diaconia ori teologia slujirii, radiază din chiar învăţătura trinitară cu privire la Dumnezeu, pentru că Sfânta Treime este structura supremei slujiri şi iubiri. Dumnezeu-Tatăl, prin actul de creaţie şi purtarea de grija a Sa faţă de om şi de lume; Domnul Iisus, prin învăţătura şi activitatea Lui soteriologică; Sfântul Duh, prin puterea Sa sfinţitoare şi de conducere către adevăr si mântuire; slujesc personal şi treimic, fără oprire, de la început. Teologia diaconiei se bazează astfel pe concepţia trinitară cu privire la Dumnezeu şi se află pe un loc central în revelaţia Testamentului Nou.

Astfel, prin apostolat social se defineşte preocuparea Sfintei Bisericii pentru viaţa socială a membrilor ei, slujirea dorinţelor de progres general al societăţii umane în inima căreia ea îşi împlineşte lucrarea. Deşi misiunea esenţială a Sfintei Bisericii e mântuirea, ea s-a ocupat mereu şi de problemele vieţii telurice a credincioşilor ei, deoarece creştinul înaintează către mântuire şi creşte în desăvârşire prin faptele sale concrete faţă de oameni.

Într-o analiză completă a termenului vom afla că "( )slujirea aparţine fiinţei şi vieţii creştinismului în lume, deoarece ţine de însăşi credinţa creştină şi nu este o simplă deducţie ori apariţie marginală" Aşadar, în lucrarea de faţă voi prezenta importanţa apostolatului social în slujirea Bisericii.

Capitolul 1

Temeiuri scripturistice ale apostolatului social

Pentru a afla temeiurile şi cadrul biblic al apostolatului social, s-a procedat la cercetarea unor elemente şi forme de esenţă ale acesteia, aşa cum ni le descoperă documentele Revelaţiei biblice.

1.1. Vechiul Testament

În Testamentul Vechi, ideea de diaconie a fost implicată în mai multe evenimente, instituţii şi realităţi mesianice, între care aducem aminte unitatea de neam omenesc, alegerea poporului lui Israel şi substituirea prefigurată a lui Ebed-Iahve. "În aceste elemente nu a fost exprimată mereu în mod explicit şi direct ideea de diaconie, totuşi, diaconia constituie substanţa din interior a mesianismului Testamentului Vechi".

Există o legătură organică între diaconie sau apostolat şi unitate, pentru că aceasta scoate în evidenţă, nu doar caracterul personal şi dinamic al lui Dumnezeu, aflat în Sfânta Scriptură, ci şi "solidaritatea" lui Dumnezeu cu creaţia Sa, ca destin eshatologic şi istoric. Un Dumnezeu "solidar" cu creaţia Sa e un Dumnezeu ce răscumpără prin diaconie. "Ideea biblică a unităţii rămâne de esenţă conştiinţei ontologice a răspunderii reciproce a oamenilor faţă de destinul pământesc şi veşnic al tuturor".

Fisiere in arhiva (1):

  • Apostolatul social ca parte integranta a slujirii bisericii.docx

Bibliografie

1. Izvoare:
1.Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Daniel, cu aprobarea Sf. Sinod, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008;
2. Surse patristice:
1.***, Didahia sau Învăţătura celor doisprezece Apostoli, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979;
2.***, Epistola către Diognet, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979;
3.***, Martiriul Sfântului Policarp, în PSB, nr. 11, traducere şi note de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982;
4.***, Păstorul lui Herma, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979;
5.Clement Alexandrinul, Stromatele, în PSB, nr. 5, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982;
6.Origen, Despre principii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982;
7.Pseudo-Barnaba, Epistola, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979;
8.Atansie cel Mare, Sfântul, Trei cuvinte împotriva arienilor, în PSB, nr. 15, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987;
9.Chiril al Alexandriei, Sfântul, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB, nr. 41, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000;
10.Ciprian, Sfântul, Despre unitatea Bisericii ecumenice, în PSB, nr. 3, traducere şi note de Prof. Nicolae Chițescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981;
11.Clement Romanul, Sfântul, Epistola I către Corinteni, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979;
12.Grigorie de Nazianz, Sfântul, Cuvântarea funebră în onoarea Sf. Vasile cel Mare, trad. de Pr. N. Donos, Huşi, 1931;
13.Ignatie, Sfântul, Epistola către Filadelfieni, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 1, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979;