Comuniunea în Ortodoxie

INTRODUCERE

Înainte de tratarea capitolelor, despre diferitele forme ale comuniunii vom spune câteva cuvinte despre comuniune în general. Noţiunea comuniunii (Koinonia) provine din Noul Testament unde în sens „vertical” înseamnă legătura dintre credincioşi şi Dumnezeu, iar în sens „orizontal” dragostea care uneşte pe fiii aceluiaşi Părinte ceresc (I Ioan 1, 2; 1, 7; 4, 7; I Cor. 1, 9; 10, 16). „Koinonia” este în primul rând unirea cu Hristos. “Prin ea Dumnezeu îşi face „intrarea” în sufletul credinciosului (Ioan 14, 20; 15, 4). Dar ea înseamnă, totodată, şi trăirea în dragostea comună, după cum arată Sfântul Ioan Evanghelistul (I Ioan 4, 16)”.

În sensul creştin „comuniunea nu alcătuieşte o unire şi o trăire laolaltă, care s-ar dezvolta numai printr-un imbold şi printr-o evoluţie naturală, a puterilor omeneşti, ci este o legătură unică şi un rezultat mai presus de fire al lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu, ieşind din limitele vieţii naturale a omului. Ea este opusă categoric legăturii celor răi”.

În Sfânta Scriptură înţelesul deplin al noţiunii de comuniune este exprimat de Mântuitorul în cuvintele: „Ca toţi să fie una, precum Tu părinte eşti în Mine şi Eu sunt în Tine, aşa şi ei una să fie în Noi” (Ioan 17, 21). Comuniunea unora cu alţii se manifestă în iubire. „Să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea este de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 7).

Sfântul Apostol Petru numeşte această comuniune „părtăşie la firea dumnezeiască” (II Petru 1, 4), care e părtăşie la energiile necreate ale harului, nu la esenţa lui Dumnezeu.

Aşadar, viaţa Sfintei Treimi, îndreptată spre lume prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, a coborât în interiorul existenţei create a lumii o viaţă nouă, o realitate superioară de conţinut dumnezeiesc: Împărăţia lui Dumnezeu. “Ea a apărut din adâncurile vieţii intradivine a Sfintei Treimi prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, fiind destinată să oglindească şi să realizeze, prin firea creată a omului ridicat în comuniune cu Hristos, o viaţă pătrunsă de dumnezeiesc”.

Această comuniune de viaţă cu Hristos în Biserică este ca o unitate organică, “având ca model şi izvor comuniunea Sfintei Treimi, în care găsim însuşi principiul tainic al vieţii”.

Comuniunea în iubire are o frumuseţe de taină. Copleşit de puterea acestei comuniuni a iubirii prieteneşti, David, când pe câmpul de luptă îl găseşte mort pe Ionatan prietenul său, îşi revarsă durerea în aceste cuvinte: „Frate Ionatane, întristat sunt după tine, căci tu mi-ai fost foarte scump şi iubirea ta a fost pentru mine, mai presus de iubirea femeiască” (II Regi 1, 26). Seva care întreţine această legătură în iubire este darul lui Dumnezeu.

Misiunea comuniunii în iubire a pus în uimire pe marii gânditori şi poeţi ai lumii, încât „niciunul dintre ei n-a găsit niciodată răspunsul la întrebarea ce este iubirea”. Căutând să redea conţinutul unor astfel de trăiri în comuniune, unul dintre aceşti gânditori zice: „În prezenţa unor astfel de momente, comunicarea devine comuniune, clipa înfloreşte în eternitate, iar eternitatea coboară în cuprinsurile de lumi ale timpului”.

Dar unirea aceasta nu este nici pe departe o contopire a credinciosului cu Dumnezeu, deoarece „ea are forma comuniunii între două persoane, căci numai unde este comuniune este dragoste”. Şi numai unde sunt persoane se realizează comuniunea iubirii. Iubirea ţine de persoană, şi ea realizează o comuniune a persoanelor. Totuşi „koinonia” ca mod de existenţă plenară a omului se bazează pe unitatea firii umane existentă în mai multe persoane: Sfântul Apostol Pavel spune, că „dintr-un sânge a făcut Dumnezeu tot neamul omenesc” (Fapte 17, 26).

„Comuniunea este o legătură mai presus de minte şi de cuvânt, pentru că-şi are fundamentul în taina persoanei”.

Teologia ortodoxă românească formulează învăţătura ortodoxă despre comuniune în următoarea expresie: „Biserica este comuniunea persoanelor divine şi umane” , „săvârşită în trupul tainic al Domnului” .

CAPITOLUL I

DEFINIŢII ALE COMUNIUNII ŞI ASPECTE GENERALE ÎN ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ

1. Cuvântul şi noţiunea de comuniune în Sfânta Scriptură

Traducerea grecească a scrierilor Vechiului Testament şi ale Noului Testament foloseşte cuvântul „koinonia” pentru a exprima relaţia dintre Dumnezeu şi credincioşi, accentuând caracterul personal al acestei relaţii. “În Vechiul Testament, Dumnezeu era părtaş invizibil la jertfele sacrificiale în timpul cărora oamenii se aliau şi se obligau între ei în baza înţelegerii şi ajutorului reciproc (Facere 31, 54; Ieşire 24, 9; I Samuel 20; II Samuel 6; I Regi 8, 63)”.

Noul Testament exprimând restaurarea legăturii personale dintre Dumnezeu şi om în Iisus Hristos redă adevăratul sens cuvântului „koinonia” adâncind caracterul personal ca aspect esenţial al acestei relaţii în cadrul căreia persoanele nu-şi anulează între ele vreo calitate proprie, ci se îmbogăţesc reciproc. “În relaţia personală cu Dumnezeu credinciosul se desăvârşeşte ca persoană ajungând la asemănarea cu Dumnezeu, scopul pentru care a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26)”.

Cuvântul „comuniune”, folosit de autorii traducerii greceşti ai textelor Sfintei Scripturi avea sensul de relaţie personală. Prin filozofia lui Platon acest termen a primit conţinutul de unitate în diversitate, conţinut apropiat de ideea creştină a comuniunii persoanelor divine şi umane realizată în Biserică. Nu e de mirare că la Platon apare ideea comuniunii trupului şi membrelor, idee dezvoltată de Sfântul Apostol Pavel şi apoi de Sfinţii Părinţi, în special de marele tâlcuitor al epistolelor pauline Sfântul Ioan Gură de Aur.