Crearea lumii - știință și religie

INTRODUCERE

Dintotdeauna omul şi-a pus întrebarea cauzelor existenţei, a avut imboldul de a explica şi de a înţelege ceea ce este necunoscut sau dificil de înţeles. Orice folclor abundă în date şi informaţii despre originea şi istoria lumii. Cel mai adesea, existenţa lumii a fost considerată ca un fapt de la sine înţeles, întrucât lumea ar exista ca atare dintotdeauna. Despre originea omului au apărut nenumărate legende. Religii şi filozofii, din antichitate şi până astăzi, au adoptat diferite răspunsuri la întrebările legate de cauză şi existenţa lumii.

Originea lumii l-a preocupat întotdeauna pe om şi, în timp, acestei probleme i s-au dat diferite răspunsuri, care ilustrează permanenţa şi universalitatea întrebărilor privind originile. Astfel, unii filozofi au spus că lumea se confundă cu Dumnezeu (panteismul) sau că este o emanaţie din Dumnezeu. După alţii, lumea este cauzată de două principii eterne: Dumnezeu şi materia (dualismul). În fine, alte răspunsuri exclud originea transcendentă a lumii, aceasta nefiind altceva decât produsul unor legi inerente materiei, care este necreată, deci eternă (materialismul) .

Revelaţia divină supranaturală ne arată că lumea este opera lui Dumnezeu, creată nu dintr-o materie coeterna cu El, ci din nimic. Creaţia nu este expresia unei necesităţi interne sau externe. Dumnezeu creează în mod liber şi din iubire, motiv pentru care, în integralitatea sa, creaţia este destinată îndumnezeirii.

Ca activitate externă a lui Dumnezeu, crearea lumii şi a omului este atribuită în mod special Tatălui, dar conform principiului aproprierii, la actul creării participă în egală măsură Fiul şi Duhul Sfânt: "Totuşi, pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El" (I Cor. 8, 6). "Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (Ioan 1, 3). "Pentru că în Acesta au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute ... Toate s-au făcut prin El şi pentru El" (Colos. 1, 16).

În ceea ce priveşte lucrarea creatoare a Duhului Sfânt, Sfânta Scriptură consemnează: "Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic este dătătoarea vieţii mele" (Iov. 33, 4). "Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor" (Ps. 32, 6). De asemenea, în referatul biblic privind creaţia se spune: "... Duhul lui Dumnezeu Se purtă pe deasupra apelor" (Facere 1, 2).

Potrivit credinţei creştine, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Părinţii au scos în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creaţiei, pentru a o opune ideii că Dumnezeu a creat lumea dintr-o necesitate internă, care duce la panteism .

Că dogmă a credinţei (ex nihilo), creaţia pentru prima dată este exprimată în Biblie, în Cartea a doua a Macabeilor (7, 28), unde o mamă, îndrumându-şi fiul spre martiriu, îi spune: „Priveşte cerul şi pământul şi, văzând toate cele ce sunt într-însele, vei înţelege că din nimic le-a făcut Dumnezeu”.

Dumnezeu Cel nemărginit în bogăţie, nu crează cu zgârcenie. Creaţia este adusă la existenţă pentru a-L revela şi pentru a participa la bogăţia fiinţei Lui, avându-şi solidaritatea în această participare .

Este o taină modul creării lumii, după cum ascuns este şi sfârşitul ei. Este o taină tot ceea ce se întâmplă în ea, începând cu procesele naturale, fizice, biologice şi culminând în caracterul elaborat al vieţii spirituale. Totul în lume este o taină abisală, cunoscută numai de Creatorul ei. Creaţia însăşi, spune Părintele Stăniloae, este un abis, un adânc fără fund pentru cunoaşterea noastră, prin raţiunile şi energiile tuturor componentelor ei, până la micimi la care nu putea ajunge; şi prin combinarea într-un fel identică, în alt fel mereu nou a lor, datorită şi intervenţiilor umane sau folosirii lor mereu noi de oameni. Cine poate şti câte energii se mai ascund în cosmos ale cărui margini şi a cărui complexitate nu le putem cunoaşte şi nu le cunoaşte omul niciodată. Numai Dumnezeu le ştie mărginirea, pentru că numai el le cunoaşte în întregime. Omul nu poate cunoaşte niciodată marginile mici şi mari ale cosmosului, pentru că ştiinţa lui mereu mărginită nu va ajunge niciodată la sfârşit.