Cunoașterea lui Dumnezeu

INTRODUCERE

Dumnezeu Se face cunoscut oamenilor, El este imanent şi transcendent în acelaşi timp. Deşi pare o afirmaţie paradoxală, totuşi fiinţa trinitară aparţine naturii transcendente a lui Dumnezeu, este opera voinţei Sale. Prin iconomie, Dumnezeu Se revelează, creând lumea şi întrupându-se. Conform revelaţiei dumnezeieşti supranaturale, lumea este opera lui Dumnezeu, creată din nimic ,,ex nihilo”. Dumnezeu n-a creat-o dintr-o necesitate internă sau externă, ci în mod liber, odată cu timpul şi spaţiul. Lumea este opera lui Dumnezeu Cel în treime şi e destinată îndumnezeirii. Scopul creării lumii a fost să dobândească o comuniune deplină cu El.

Pentru Sf. Maxim, cunoasterea lui Dumnezeu - epistemologia, de care se ocupa dogmatica - e o problema de spiritualitate teologica, o pro¬blema in care se pune in discutie desavarsirea si transcenderea fapturii rationale sub razele infinite ale dumnezeirii. Procesul cunoasterii, ca unire nemijlocita intre Dumnezeu si subiectul omenesc prin intermediul energiilor imanente este in fond procesul indumnezeirii noastre. Acest adevar l-a precizat palamismul care a si insemnat o noua epoca in teologia ortodoxa. El a descifrat structura experientelor tainice ale Bisericii descoperind rea¬litatile divine care intretin actul patrunderii in Dumnezeu sau al partici¬parii. Actul unirii, cununa experientei harice, este un act de cunoastere prin transcendere, posibil datorita unei insusiri a dumnezeirii. Aceasta ima¬nenta divina, careia Sf. Grigorie Palama i-a dat o coloratura, ontologica este de fapt temeiul cunoasterii dummezeesti, al transcenderii noastre. De aici si interpretarea sofianica ce se da problemei cunoasterii in ortodoxie.

CAPITOLUL I

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU DIN SFINTELE SCRIPTURI

Deseori, Sfinţii Părinţi au legat sfinţirea de înţelegere şi invers. Nu există o simţire neînţeleasă şi o înţelegere lipsită de simţire. Smerenia este înţelepciunea adevărată sau răsare din înţelepciunea adevărată. Sfântul Isaac Sirul ne vorbeşte despre două căi prin care putem ajunge la adevăr şi la viaţa cea adevărată: credinţa şi smerenia. “Prin acestea simţim cuvintele lui Dumnezeu grăite în fiecare moment în inimă, nu ca nişte cuvinte spuse odinioară de Dumnezeu şi acum desprinse de El. Îl simţim grăindu-ne în ascuns, iar la arătare ajutându-ne în faptele noastre”.

Cuvintele lui Dumnezeu simţite în inimă sunt deci cuvântări ale lui Dumnezeu, adresate nouă acum şi care susţin viaţa noastră cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin ele.

“Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică şi ca cele ce se târăsc pe pământ şi ca un vierme şi ca un prunc care se bâlbâie. Şi nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoştinţă, ci apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc” , ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul.

Şi toate acestea, pentru a-L privi pe Dumnezeu ca pe un părinte. Dar Dumnezeu păzeşte nu numai pe aceştia, ci şi pe înţelepţii care au părăsit cunoştinţa lor şi se sprijină pe înţelepciunea simplă. Aceştia s-au făcut ca nişte prunci în purtarea lor şi aşa au învăţat înţelepciunea aceea care nu se învaţă prin osteneli.

Când omul va vedea că voia lui se încrede cu toată curăţia cugetului mai mult în Dumnezeu decât în sine şi se sileşte să nădăjduiască mai mult în El decât în sufletul său, atunci se va sălăşlui puterea aceea necunoscută de el. Va simţi puterea Celui ce este cu el în chip neîndoielnic. Această putere, mulţi simţind-o, au intrat în foc şi nu s-au temut şi călcând pe apă, nu s-au îndoit în cugetul lor, socotind ă se vor scufunda.

Toate acestea pentru că au avut credinţa aceea care le-a întărit simţurile sufletului şi au simţit pe Cineva nevăzut, Care-i îndemna să nu ia în seamă vederea lucrurilor înfricoşătoare, nici să privească la vreo vedere ce întrece simţurile.