Debutul programelor educaționale românești, efect al unirii cu Biserica Romei

I. Introducere

I.1. Prolog

Una dintre componentele majore ale istoriei noastre moderne care a stârnit atâtea pasiuni şi dispute este, fără îndoială, Unirea religioasă a românilor transilvăneni din anii 1697-1700. A vorbi despre istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (BRU), înseamnă a vorbi despre însăşi emanciparea generală a românilor, mai ales a celor transilvăneni, înseamnă totodată a vorbi despre revigorarea culturalizatoare a spaţiului românesc transilvănean, dar şi a celui extracarpatic. Spunem acesta deoarece, de-a lungul timpului scurs de atunci, adevăratul sens istoric al acestui eveniment a fost afirmat sau infirmat cu o pasiune rară, chiar şi pentru o istoriografie în care violenţele de limbaj nu sunt cu totul necunoscute.

Blaj – 1754 este marele început al luminării şi al dezvoltării culturii româneşti. În şcolile Blajului s-au plămădit şi au fost însuşite conştiinţa latinităţii limbii noastre, continuitatea de drept istoric a românilor pe teritoriul pe care aceştia îl populează, precum şi sănătoasa conştiinţă naţională. Flacăra aprinsă la Blaj, de care vorbea Mircea Eliade, a fost purtată mai apoi de Gheorghe Lazăr la Bucureşti, unde acesta a deschis prima şcoală românească; de Ion Maiorescu la Craiova; de Aron Pumnul la Cernăuţi; de sute, poate mii de dascăli prin toate şcolile transilvănene, dar şi prin cele din Principate.

Aşa cum era firesc însă, în astfel de situaţii, discuţia a deviat de la istorie către cu totul alte orizonturi, cei mai mulţi dintre combatanţii frontului istoriografic ocolind interesat sau uitând reala semnificaţie a naşterii BRU şi a şcolilor blăjene. Tot astfel, observăm în lucrările apărute după decembrie 1989 anumite analize istoriografice care, probabil motivate de absenţa lucrărilor de specialitate din perioada regimului comunist totalitar, în afară de a pune în circulaţie o serie de informaţii documentare de certă valoare ştiinţifică, ilustrează vechea perspectivă unilaterală asupra istoriei eclesiastice.

I.2. Scopul lucrării

Aşa cum am amintit şi în Prologul acestei lucrări, Unirea de la 1698-1701, dar şi deschiderea şcolilor Blajului pun încă probleme investigaţiei istorice datorită subiectivismului confesional care însoţeşte lucrările dedicate acestor teme; acesta fiind şi unul dintre motivele care ne-au convins că este oportun să studiem în prezenta lucrare un subiect atât de sensibil şi, în acelaşi timp, atât de generos.

Pe de altă parte, în pofida tuturor obiecţiilor, este indiscutabil că acţiunea concretă a Bisericii Unite transilvănene, susţinută de fluxul reformator impus de autoritatea habsburgică, a dus la modernizarea societăţii româneşti din Transilvania dar şi la introducerea acesteia în rândul popoarelor din Imperiul Danubian, transformându-o pe aceasta într-o parte componentă a societăţii moderne ce se contura în centrul continentului european..

În aceste condiţii, scopul nostru este acela de a elabora o lucrare ştiinţifică care să se delimiteze de partizanatul confesional sus-amintit şi, în acelaşi timp, să redea începuturile unei instituţii care va rămâne strâns legată de lansarea procesului de constituire a naţiunii române moderne.

I.3. Metoda de lucru

Încercarea noastră de a prezenta succesiunea evenimentelor care s-au derulat în jurul sfârşitului de secol XVII şi începutului de secol XVIII, atunci când a avut loc Unirea religioasă a românilor transilvăneni cu Biserica Romei, se bazează mai ales pe istoriografia de specialitate, fie ea laică sau eclesiastică.

Pentru a atinge scopul declarat al acestei expuneri, am preferat autori ai unor lucrări cât mai obiective posibil dar, totodată, şi cu un real conţinut ştiinţific. Amintim aici îndeosebi studii precum cele ale profesorilor Ernst Christoph Suttner sau Keith Hitchins care au indus temei Unirii perspective complet noi. Bineînţeles, nu avem pretenţia de a fi epuizat toate sursele care fac referire la tema care face subiectul acestei lucrări însă, am încercat pe cât posibil să folosim atât studii de dată mai recentă, cât şi publicaţii anterioare guvernării regimului comunist.

Cum era şi normal în elaborarea unei astfel de lucrări, atât ortografia numelor proprii, dar şi cea a unor localităţi, ne-au creat numeroase probleme datorită faptului că multe dintre acestea nu sunt folosite frecvent în istoriografia română şi, prin urmare, nu există o variantă deplin consacrată a acestora. Spre exemplu, din cele două versiuni întâlnite ale numelui episcopului unit – Athanasie şi Atanasie – noi am preferat-o pe a doua.