Etică și morală

I. Definiţii, Generalităţi

Încă din vremuri îndepărtate oamenii au fost preocupaţi de reglementarea relaţiilor dintre ei cu ajutorul unor norme alcătuite cu scopul de a dirija viaţa indivizilor şi a comunităţilor umane, în funcţie de interesele şi idealul uman al vremii. Întrebarea care ne vine în minte când vorbim despre reguli şi norme este: De la ce plecăm şi ce caracteristici ar trebui să aibă pentru a se putea impune?

La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite momente istorice şi în diferite zone ale globului, valori constituite pe temeiul concepţiilor dominante vehiculate în societatea respectivă despre sursa, valoarea şi sensul existenţei umane. Implementarea normelor şi persistenţa acestora într-o societate este strâns legată de caracteristicile pe care o normă este necesar să le aibă:

a) să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte obligaţii, interdicţii, permi-siuni;

b) să fie recunoscute de toţi sau de cel puţin o majoritate;

c) să prevadă sancţiuni pentru impunerea lor în folosul comunităţii;

Pentru a putea face o incursiune în lumea eticii, trebuie mai înainte să dobândim o înţelegere adecvată a sensului şi semnificaţiei termenilor care intră în câmpul semantic al domeniului. La nivelul simţului comun conceptele etică şi morală sunt adesea confundate ori utilizate inadecvat. De aceea, vom preciza în cele ce urmează originea termenilor şi interpretări cu privire la etica socială a diferitor personalităţi marcante ale lumii.

Încă din antichitate s-a configurat ideea după care etica are ca fundament reflecţia asupra aspectelor practice ale cunoaşterii şi acţiunii, aceste aspecte vizând deprinderea prin învăţare, respectiv educarea unor capacităţi privind voinţa şi spiritul omului. Termenii etică şi morală au, la începuturile utilizării lor, anumite similitudini. Ei provin din două culturi diferite: cultura greacă şi cea latină. Astfel, termenuletică provine din filosofia greacă(ethos = lăcaş, locuinţă,locuire şi ethicos = morav, obicei, caracter), în timp ce termenulmorală provine din limba latină (mos- mores- moralis = obicei, datină, obişnuinţă). Chiar dacă iniţial cei doi termeni au circulat cu relativ acelaşi înţeles,filosofia modernă şi contemporană le-au separat semnificaţiile, astfel că cei mai mulţi eticieni consideră etica dreptdisciplina filosofică ce studiază morala, în timp ce aceasta din urmă are semnificaţia de obiect al eticii, fenomen real, colectiv şi individual, cuprinzând valori, principii şi norme, aprecieri şi manifestări specifice relaţiilor interumane şi supuse exigenţei opiniei publice şi conştiinţei individuale.

În Problemele de etică, V. Macoviciuc defineşte etica drept “teoria filosofică şi/sau ştiinţifică asupra moralei, adică ansamblul constructelor conceptuale prin care se explică structura,temeiurile şi rigorile experienţelor practico-spirituale ce constituie planul moralităţii trăite, reale. Riguros vorbind – mai spune autorul - morala este obiectul de studiu al eticii, chiar dacă în întrebuinţarea lor cotidiană cei doi termeni pot avea aceleaşi semnificaţii”

Pentru început, putem considera etica fiind ştiinţa ethosului (a moralei), a binelui/răului (Socrate, Platon, Cicero), a fericirii, a virtuţii (Aristotel), a plăcerii (Aristip), a idealului social.

Etica a apărut ca ramură distinctă a cunoaşterii, datorită lui Socrate. Ca disciplină ştiinţifică ea există din timpul lui Aristotel, care a ridicat etica la nivelul "demnităţii ştiinţelor".

Etica este definită ca "ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legăturile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială, totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei clase sau societăţi".

Etica reprezintă forma de cunoaştere şi legitimare în conştiinţă prin intermediul normelor şi imperativelor morale, a unor acte şi fapte omeneşti.

În dicționarul său de filosofie, Pavel Apostol, propune următoarea definiție: “ Disciplină filosofică care studiază problemele practice şi teoretice ale moralei” , în timp ce în dicționarul său de filosofie, Didier Julia preferă să denumească disciplina cu termenul morală, definind-o ca “ştiința binelui şi a regulilor acțiunii umane” şi ca “ştiință a scopurilor vieții, a principiilor de acțiune” .

G. E. Moore, în Principia Ethica , susține că "problema cum trebuie definit "bun" e cea mai importanta problema a eticii. Ceea ce e semnificat de cuvântul "bun" e, de fapt, (cu exceptia opusului său, "rău") singurul obiect simplu de cercetat specific eticii" . Autorul subsumează acestei categorii centrale a eticii termeni precum "virtute", "viciu", "datorie", "corect", "trebuie", precizând că atunci când formulam enunțuri ce cuprind acești termeni, sau când discutăm adevarul lor, discutăm probleme de etică .