Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul

A. Introducere

Cu toate că a trăit și a activat într-o perioadă istorică de mari frământări sociale, politice și religioase, Sfântul Maxim Mărturisitorul a reușit să sintetizeze vizionar toate curentele teologice și filozofice ale epoci patristice într-o grandioasă perspectiva hristocentrica, extinsă la dimensiuni cosmice. El este, fără îndoială nu numai unul din cei mai mari Părinți ai Bisericii Răsăritene, ci și unul din cei mai de seamă gânditori creștini din toate timpurile. Întreaga teologie a Sfântului Maxim Mărturisitorul poate fi înțeleasă ca un imn măreț, închinat unității tuturor lucrurilor, realizat prin iubirea creatoare și mântuitoare a lui Dumnezeu: unirea omului cu Dumnezeu și a lui Dumnezeu cu omul, unirea întregii creații în om, atunci când acesta își împlinește vocația de a fi în același timp microcosmos și mijlocitor, adică, cel în care și prin care toate lucrurile create sunt înălțate către Dumnezeu. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, aceasta este o unitate în care nimic din diversitatea atât de bogată a universului nu se pierde; toate își dobândesc adevărata lor individualitate atunci când sunt unite într-un singur act de adorare.

Teologia Sfântului Maxim acoperă în multe feluri întreaga gamă de teme teologice clasice. A existat însă în trecut o oarecare tendință de a restrânge teologia sa doar la aspectele care priveau mai mult hristologia. În realitate, temele teologice abordate și aprofundate de Sfântul Maxim sunt foarte diverse. El a folosit cuvintele cu mare exactitate, iar stilul său de abordare pare foarte tehnic. Din această cauză, opera sa este foarte greu de pătruns în profunzimea ei. Sfântul Maxim a recurs la acest stil mai mult din dorința de a armoniza unitatea cu diversitatea lucrurilor, de a afirma prezența și lucrarea lui Dumnezeu pe care el le sesizează în om, în univers, în sfânta Scriptură și mai presus de toate, în Revelația lui Dumnezeu Însușii săvârșită în Iisus Hristos.

În anumite privințe, terminologia Sfântului Maxim este scolastică, dar, fiind gânditor răsăritean, intenția sa nu a fost niciodată scolastică, în sens negativ. Și sub acest aspect, dorința sa a fost să fie cât mai exact în formularea și exprimarea învățăturii de credință, pe de o parte, iar pe de altă parte, să facă lumină în întunericul frământăturilor religioase cu care s-a confruntat el și contemporanii săi. Și, într-adevăr, a făcut lumină.

Opera lui este vastă și deosebit de valoroasă, într-o vreme în care multe dintre învățăturile de credință creștine nu erau încă clar definite de Biserică. Cu toate acestea, ortodoxia învățătura nu poate fi contestată în nici una din scrierile sale. De altfel, el expune în lucrările ce s-au răspândit în toată lumea creștină, credința cea adevărată a Bisericii, pe care a apărat-o de învățăturile greșite ale ereticilor, ce produceau mari tulburări între creștin, prin aceea că îndepărtau de la dreapta credință pe cei care nu înțelegeau în profunzime adevărurile revelate.

Cum era firesc, opera Sfântului Maxim a fost cunoscută și aprofundată mai mult în Răsăritul ortodox și mai puțin în Apus. În ultimii patruzeci, cincizeci de ani, ea a fost studiată mai amplu și în occident, cu precădere în Franța și în Germania.

În spațiul românesc, grație curentului neopatristic din prima jumătate a secolului al XX-lea, opera Sfântului Maxim Mărturisitorul a început să fie descoperită și valorificată tot mai mult de teologia contemporană, mai ales prin lucrările Părintelui Dumitru Stăniloaie.

În virtutea acestui demers neopatristic innoitor, opera Sfântului Maxim Mărturisitorul a fost în mare parte tradusă și completată, îar învățătura lui s-a facut cunoscută din ce în ce mai mult și în spațiul românesc. La rândul său, Părintele Dumitru Stăniloaie acordă o atenție deosebită gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul, scoțând în evidență importanța teologiei maximiene pentru teologia ortodoxă.

B. Tratare

Capitolul I. Contribuția Sfântului Maxim Mărturisitorul la formularea dogmei Hristologice în contextual disputelor monotelite.

1.Lupta Sfântului Maxim împotriva ereziei monotelite

Născut în anul 580 într-o ilustră familie din Constantinopol, Sfântul Maxim Mărturisitorul și-a însușit de o aleasă cultură, fiind curând remarcat de împăratul Heraclie (610-641) al cărui prim secretar devine în curând, funcție pe care o abandonează pe la anii 630 pentru a se retrage la mănăstirea Chrysopolis pe malurile Bosforului . Aici el se dedică slujirii lui Dumnezeu și ajunge stareț al acestei mănăstiri.

În 623 merge în Africa și leagă prietenie cu Sofronie - devenit apoi patriarh al Ierusalimului - și se alătură acestuia în lupta contra ereziei monotelite, care era susținută de curtea imperială și de unii teologi. Maxim Mărturisitorul era sufletul mișcării, pentru păstrarea nepătată a credinței și a unității Bisericii creștine. În 646, Maxim se află la Roma, luptând cu înfrigurare contra monotelismului. Exercită influență asupra papei Martin I și acesta condamnă monotelismul la sinodul Lateran din anul 649. Este arestat cu Atanasie monahul ucenicul său. Apoi sunt duși la Bizanț unde au fost judecați și exilați: Sfântul Maxim în Bizya (Tracia) iar Atanasie la Perberis . După alte exiluri , nevoind a renunța la învățătura lor:,,că în Hristos există două voințe (divină și umană) și două lucrări (divină și umană)” , au fost bătuții cu biciul , li sa smuls limba și mâna dreaptă și trimiși din nou în exil, în țara Lazilor, la răsăritul Mării Negre. În urma chinurilor, Sfântul Maxim își dă obștescul sfârșit în varstă de 82 de ani la 13 august 662.