Liturghie și Slujire Socială

Preliminarii

Omul este creat de Dumnezeu pentru a trăi în comuniune cu comunitatea din care face parte, pentru că omul – deşi cade în păcat singur – nu se poate ridica spre Dumnezeu decât împreună cu alţii. Aceasta pentru că omul nu este creat de Dumnezeu în izolare, ci după chipul Sfintei Treimi , adică cu deschidere spre comunitate şi spre comuniune în iubire, având în vedere că „Dumnezeu este iubire”.

Sub acest aspect, antropologia creştin îl plasează întotdeauna pe om numai în sfera comunităţii şi a comuniunii. De altfel, „nu este bine să fie omul singur”. Ajutorul pe potriva lui vizează nu atât satisfacerea unor nevoi de ordin temporal ori temporar, cât sprijinirea sa în demersul de a ajunge la starea de sfinţenie, adică la mântuire. În acord cu această accepţiune, viaţa trebuie înţeleasă ca fiind timpul mântuirii omului.

„În afara Bisericii nu există mântuire” permite înţelegerea faptului că mântuirea îşi găseşte spaţiu de manifestare şi de împropriere Biserica, Trupul lui Hristos în extensie . Dar istoria Bisericii este istoria creştinismului. În această istorie există mai multe etape, dintre care se evidenţiază – prin trăire şi prin asumare şi exprimare a credinţei în Hristos cel răstignit şi înviat – prima perioadă majoră, cunoscută în general ca Biserica primară.

Biserica devine, prin prisma aceasta, nu doar locul şi timpul unirii cu Dumnezeu, ci şi cel al mărturisirii lui Dumnezeu. Iar, potrivit descrierii pe care Mântuitorul o face Judecăţii de apoi (Mt. 25, 31 – 46), pe Dumnezeu îl mărturisim de fiecare dată când ne raportăm la semenii noştri care sunt şi ei, ca şi noi, purtători ai Duhului Sfânt şi ai chipului lui Dumnezeu.

Plecând de la acest fapt, încă de la început membrii Bisericii au manifestat grijă faţă de cei aflaţi în dificultate, înţelegând că răspunzând unor nevoi imperioase, chiar şi de ordin material sau trupesc, ea sprijină de fapt viaţa, adică drumul spre asemănarea cu Dumnezeu al celor aflaţi temporar în nevoi, indiferent de felul acestora.

Noțiunea de diaconie sau de slujire reprezintă una din ideile fundamentale ale „Sfintei Scripturi. în Sfânta Scriptura şi mai ales în Noul Testament se descoperă întreaga semnificație şi sensul deplin al diaconiei sau slujirii. Diaconia sau slujirea constituie noțiunea-cheie a acțiunii Bisericilor creștine de pretutindeni în raportul lor cu omul şi cu lumea, reprezintă o tema deosebita a învăţăturii neotestamentare şi patristice de totdeauna.

Diaconia sau teologia slujirii radiază din însăşi învăţătura trinitară despre Dumnezeu, deoarece Sfânta Treime constituie structura supremei iubiri şi slujiri. Dumnezeu-Tatăl prin actul creator şi purtarea Sa de grija fata de om şi fata de lume, Domnul Iisus Hristos, prin învăţătura şi activitatea Sa soteriologica, Duhul Sfânt, prin puterea Sa sfințitoare şi conducătoare spre adevăr şi mântuire, slujesc personal şi treimic, fără contenire, de la început. Teologia diaconiei se întemeiază astfel pe concepția trinitară despre Dumnezeu şi ocupa un loc central în revelația Noului Testament.

Capitolul I

Sfanta Liturghie, centrul cultului divin public ortodox

1.1. Euharistia ca Taină a Bisericii. Perspectiva euharistică asupra Bisericii

În studiul său “Euharistie şi sobornicitate” preotul profesor Georges Florovsky scrie:“În Euharistie se revelează nevăzut, dar real, plinătatea Bisericii. Orice Liturghie e săvârşită în legătură cu întreaga Biserică şi oarecum în numele ei, nu numai în numele poporului care stă de faţă… Fiindcă orice “Biserică mică” este nu doar o parte, ci imaginea concentrată a întregii Biserici, inseparabilă de unitatea şi plenitudinea ei. De aceea, în orice Liturghie e prezentă şi ia parte în chip mistic, dar real, întreaga Biserică. În rugăciunea euharistică Biserica se vede şi cunoaşte pe sine ca Trupul unic şi întreg al lui Hristos.”